Zilele trecute, in Turcia a fost o mare sarbatoare nationala: Ziua Victoriei. Nu conteaza – in acest articol – despre ce victorie este vorba (cu siguranta nu se refera la vreunul dintre domnitorii romani…). Altceva mi-a atras atentia: pe linga discursurile oficiale (presedintele, premierul, liderii opozitiei) am constatat o totala participare din partea majoritatii cetatenilor turci. Fiecare isi asuma, in felul lui, marele eveniment. Drapele imense au fost intinse pe fatadele hotelurilor de lux (sub privirile surprinse ale sutelor de turisti straini), steaguri mai mici (doi, trei metri patrati…) au fost arborate la intrarile magazinelor, pina si la tarabele cu inghetata, iar televiziunile (private sau de stat) si-au adaptat programele. Seara nu au lipsit focurile de artificii. Numai ca pe linga cele organizate de autoritatile locale (prefecturi si primarii), alte zeci de spectacole similare au fost sustinute de institutiile turistice, spre deliciul oaspetilor aflati la odihna. Vreme de vreo doua, trei ore, cerul a fost brazdat de explozii dintre cele mai interesante.
Atmosfera descrisa mai inainte poate nu are elemente cu adevarat surprinzatoare. Ceea ce a pus capac la toate a fost un alt moment. Asistam la un spectacol umoristic, la un teatru de vara, pe malul Mediteranei. La final, actorii au salutat publicul, au primit aplauzele si, in loc sa se retraga in culise, i-au rugat pe spectatori sa se ridice in picioare si sa cinte impreuna cu ei. A urmat o melodie ritmata, cu inflexiuni miliare, asemanatoare celor despre partizani. Turcii prezenti in public stiau partitura si au cintat alaturi de actori. Turistii – care habar nu aveau despre ce era vorba – au incercat sa mimeze momentul. Dintr-odata, mi-am amintit de nuntile de prin Ardeal (mai ales) unde musai se cinta „Noi sintem romani!” sau „Treceti batalioane romane Carpatii!”. La petrecere, in momente de bucurie, oamenii devin mai batosi, mai dispusi sa-si afirme identitatea cu o anumita agresivitate benigna. Poate tot astfel au reactionat si turcii despre care va vorbesc: atmosfera de sarbatoare, discursurile mobilizatoare, referirile insistente la glorioasa lor istorie („Ce bogati eram si ce saraci am ajuns!…”) au declansat efuziunile de patriotism exprimate la tot pasul. Peste tot, insemnele nationale erau puse la locuri de cinste si simteam ca nu ar fi bine sa am vreo privire critica. De-altfel, tirziu, in noapte, intr-o discoteca unde un adolescent rus cu mintile incetosate de alcool dansa imperturbabil pe acelasi ritm doar de el auzit indiferent de melodia ce se revarsa din difuzoare, am ascultat o duzina de cintece turcesti ce pareau mai degraba marsuri militare decit muzica pop. Tinerii se distrau, bateau din palme si – daca stiau textele – cintau din toti rarunchii versurile ce pareau, pe alocuri, de-a dreptul amenintatoare. Turcia isi sarbatorea victoria si eu am asistat putin confuz.
Lasă un răspuns