• cea care primește această sumă de mizerie este o bătrînă de 73 de ani din satul Fîntînele • femeia a muncit o viață la CAP • vecinii spun însă că Ileana Andrei a fost leneșă și de aceea nu are nimic la bătrînețe
Am intrat în satul Fîntînele din comuna Sascut, căutînd casa Ilenei Andrei. Aflasem că ea are cea mai mică pensie din județ. Doar 125.000 de lei. Primul gînd a fost că este imposibil ca cineva, în zilele noastre, cînd doar o sticlă de ulei costă aproape jumătate din pensia femeii, să poți trăi cu banii aceștia. Așa ne-am hotărît s-o căutăm pe bătrînă și să vedem cum își duce traiul.
În timpul căutărilor noastre ne-am învîrtit pe niște rîpe, de nu credeam că vom mai ajunge vreodată la bătrînă. La fiecare două, trei sute de metri mai opream cîte un țăran și toți ne făceau semne că mai avem de mers. Rîpe erau peste tot, brăzdate de ulicioare și pîraie. În Fîntînele doar cîteva case sînt mai răsărite. Majoriotatea locuințelor sînt din bîrne lipite cu chirpici. Sărăcia este la ea acasă. Gîndeam într-o primă fază că nu vom vedea o prea mare diferență între cum trăiește cea pe care o căutam și restul țăranilor. Însă n-a fost așa.
Cu chiu cu vai am ajuns și la fundătura unde este casa femeii. O locuință care poate fi numită oricum, numai casă nu. Un bordei din lut, cu o singură cameră. În spate e un cuptor și-o plită împrovizată pe post de bucătărie. Totul în aer liber. De bordei e lipit un șopron, unde bătrîna adună gătejele pentru iarnă. Nici urmă de gard împrejur. Mă uit după vreo potaie, dar nici cîine nu este. Mă minunez de cele văzute cu vorbe aproape șoptite. Intru în bordei. Pe unul din cele două paturi improvizate din scînduri descopăr o mogîldeață de femeie care dă din mîini. Împletește ceva. Andrelele par mai mari decît ea. Întreb de Ileana și, imediat, femeia sare ca arsă din pat.
Ileana Andrei ne întîmpină desculță și foarte zîmbitoare. Fața ei bonomă contrastează cu sărăcia dimprejur. Îi dau binețe și discuția se leagă pe nesimțite. „Am muncit la colectiv și am o pensie de 125.000 de lei. Șefii îmi furau normele și le treceau la alții. Am cules păpușoi, am cosit cot la cot cu bărbații, na, cum era pe vremile alea. Cînd s-a desființat CAP-ul, n-am mai avut altă sursă de venit decît munca cu ziua pe la vecini și în satele vecine”, își începe povestirea Ileana Andrei. De cînd se știe, bătrîna a avut casă pe rîpa unde am găsit-o. Soțul ei a murit acum șase ani. Așa a rămas fără nici un alt ajutor decît pensia. „Am fost săracă toată viața. Cînd trăia omul meu, am mai avut și noi cîte ceva. Am construit și am dărîmat vreo trei bordeie. Le făceam așa, unul lîngă altul, dar pentru că nu erau bune se dărîmau”, ne explică sărmana.
De cînd a rămas singură pe lume, bătrînica încearcă să-și drămuiască pensia. Cînd spune care îi este venitul se rușinează, lasă capul în pămînt sau își cată de lucru cu mîinile. Aproape că-i vine să plîngă. E sărmană, e o biată bătrînă la țară, dar în simplitatea ei își dă seama cît de tristă e situația ei. Baza alimentației este dată de ceea ce produce pe cei cîțiva metri pătrați de pămînt din jurul casei. „Numai eu știu cum trăiesc. Am pensie tare mică, dar tot am economisit 450.000 de lei din pensie mai bine de o jumătate de an de zile pentru a-mi putea lua 100 de kilograme de grăunțe, pe care le-am măcinat. Zahăr și ulei îmi cumpăr cîte un kilogram odată la două luni. Oricum nu prea am ce prăji în ulei”, spune resemnată Ileana.
După o vreme am ieșit din casă, dar împrejur n-am văzut nici o orătanie. „De Paști și de Crăciun mănînc fasole, dacă le am și pe ale”, îmi spune femeia. „Și dacă nu aveți nici dintr-astea?”, o întreb și imediat îmi pare rău. „Dacă nu, nu mănînc – îmi răspunde bătrînica cu jumătate de gură. Nici nu mai știu de cînd n-am mai văzut o bucată de carne și un pahar de vin. Pască și cozonac n-am făcut niciodată, că n-am avut cu ce. Vecinii îmi mai dau de pomană”.
Pentru că era singură și neajutorată, nepoata țaței Leana s-a mutat cu soțul ei în bordei, dar nici ei nu o duc mai bine. Muncesc cu ziua prin sat și, nu știu cum, nici cît bătrînă nu agonisesc. Cîștigă cam 60.000 de lei pe zi, bani din care cumpără o bucată de pîine, iar restul îi strîng pentru lemnele necesare la iarnă și pentru lărgirea „casei”. Ei vor să mai adauge la bordei o cămăruță în care să poată sta și ei ca doi proaspeți însurăței.
Am întrebat-o pe tanti Ileana dacă în afară de nepoată nu o ajută nimeni. A dat din cap că nu. Apoi ne-a povestit că are două fete. Una locuiește în același sat, are zece copii și e la fel de săracă ca mama ei. „Cealaltă fată a plecat acum 24 de ani la Brașov și nu mai știu nimic de ea. Am auzit că și-a făcut o situație bună, dar văd că n-a vrut să mai știe de mine”, spune printre lacrimi bătrîna.
Situația Ilenei Andrei e de-a dreptul dramatică. E greu de crezut că cineva în zilele nostre mai poate avea pensie într-o lună de 125.000 de lei. Dar se întîmplă și, după ce vezi cum trăiește un suflet ca ea, aproape că-ți vine să plîngi. Cu toate astea, vecinii femeii nu par prea mișcați de drama ei. Ei spun că femeia a măsurat toată viața „umbra cu palma și a cîntat din frunză” și de aia n-are nimic la bătrînețe. Unii însă sînt aproape la fel de săraci, dar se mîndresc că au gard și cred, probabil, să nu se vadă, la fel de tare, sărăcia prin el. (Claudiu TĂNĂSESCU, Roxana ȘMIL)
Lasă un răspuns