• Petre Părălescu are 80 de ani, a debutat în fotbal la 15 ani, a fost la un pas de a-și pierde viața în răboi și s-a ales cu porecla „Cleanul”, pentru că zeci de ani a stat cu undița după acest pește
În septembrie a împlinit 80 de ani și, în ciuda vîrstei, se ține bine pe picioare. A fost sportiv de performanță și asta îl ajută foarte mult. Petre Părălescu, unul dintre cei mai bătrîni fotbaliști ai Bacăului, s-a născut pe 10 septembrie 1922 în București, iar la vîrsta de 11 ani, în urma unui trial al copiilor din cartier, a fost selecționat. La 15 ani a debutat în prima divizie, la Unirea Tricolor, actuala Dinamo. La 19 ani a plecat pe front și a ajuns cu trupele române la Budapesta. Un proiectil l-a rănit grav și a stat vreme de șase luni în spital. După externare, a participat la Campionatul Armatei la fotbal, pe care l-a cîștigat cu echipa grănicerilor. La puțin timp după război, Petre Părălescu s-a mutat în Bacău, unde și-a continuat cariera de fotbalist, la Arlus, și apoi la Partizanul. În cariera sa de fotbalist i-a cunoscut pe toți marii artiști ai țării, printre care Puiu Călinescu, Nicu Constantin, Horia Căciulescu și Mihai Fotino, cu care a păstrat legătura chiar și după ce și-a pus ghetele în cui. Îi place la nebunie să pescuiască, colegii de echipă găsindu-i imediat porecla: „Cleanul”. Asta pentru că respectiva specie era preferata lui Părălescu. Chiar dacă tocmai a bifat onorabila vîrstă de 80 de ani, fostul fundaș central și-a aruncat undița în baltă în urmă cu doar două luni, la Gherăiești, dar cleanul nu a mai fost nesătul ca altădată.
A debutat în Divizia A la 15 ani
Firavul bătrînel din fața mea începe să-și depene amintirile. Și sînt multe, despre fotbal, despre război, despre pescuit, despre capitala pe care a lăsat-o în favoarea unui oraș din Moldova. Petre Părălescu s-a născut pe 10 septembrie 1922, în cartierul Obor din București. La nici o sută de metri de casă era terenul de fotbal al Unirii Tricolor, actuala Dinamo, locul unde nu peste mulți ani avea să calce cu ghetele de fotbal pentru a-și învinge adversarii. Un trial al copiilor din cartier l-a scos în evidență și șlefuitorii de talente l-au înrolat în echipa de peste drum de casă. De abia împlinise 15 ani cînd s-a trezit titular în echipa mare, într-un meci disputat la Reșița. Nu avea cum să treacă neobservat de antrenorii naționalei de juniori și, la aceeași vîrstă, avea să bifeze primul meci internațional. Juniorii României au plecat la Budapesta unde au fost înfrînți de echipa Ungariei cu 1-0. Era prima escală la Budapesta a lui Părălescu. Nu avea atunci de unde să știe că, peste cîțiva ani, se va reîntoarce acolo, însă cu arma în mîini. Frageda vîrstă nu era totuși un atu, iar primul „11” îl prindea destul de rar.
Norocul său s-a numit o Mare Neagră învolburată și bătută de furtună. Garnitura întîi a Unirii Tricolor era plecată în turneu în Israel și urma să se întoarcă acasă pentru a juca un meci de Cupa României cu o echipă din Cernăuți. Furtuna de pe Marea Neagră a făcut imposibilă revenirea în țară a marilor jucători, astfel încît s-a încropit o a doua echipă, în care a fost inclus și Petre Părălescu, alături de fotbaliști consacrați, dar care nu făcuseră deplasarea în Israel, Crețeanu, Florea, Traian Ionescu, Lulu Mihăilescu. S-a jucat pe terenul lui Venus. Tinerii fotbaliști de la Unirea Tricolor i-au zdrobit pe cei din Cernăuți cu 5-1. Cînd echipa întîi s-a întors din Israel, cei care se calificaseră în Cupa României au primit din partea veteranilor cadouri.
Pe front, în linia întîi
Avea 19 ani cînd a fost luat la oaste. Regimentul 96 infanterie a fost familia lui Petre Părălescu timp de șase luni. Și-a luat arma în mîini și a plecat, pentru că așa i-a fost soarta, la război, în prima linie. A ajuns, în ’44, pentru a doua oară în Budapesta, unde a participat la luptele pentru eliberarea orașului ungar. „Am plecat la război contra rușilor și am ajuns înapoi cu rușii. Unguri erau oameni minunați. Din păcate, războiul îi aduseseră într-o sărăcie lucie. Erau înfometați, pentru că totul se ducea pe front. Noi, soldații, le dădeam de mîncare copiilor și femeilor din Budapesta”, își amintește fostul fotbalist.
Într-una dintre zile, comandatul regimentului le-a ordonat lui Părălescu și unui coleg de-al lui să plece în cercetare. Un proiectil de Brand a căzut chiar între cei doi. Părălescu a fost rănit grav. A fost ciuntit de schije. La mîini, pe față, pe piept. Colegul său de arme a murit pe loc. Au urmat șase luni în spitalul din București. După ce s-a pus pe picioare, a fost îndrumat spre Centrul de Recrutare. Tot în acea perioadă, a început Campionatul Armatei la fotbal. Participau vreo 10-12 echipe, printre care grănicerii, marina, aviația, infanteria, vînătorii de munte. Comandantul mobilizării, căpitanul Buriu, a ținut cu tot dinadinsul să-l aibă pe Părălescu în echipa grănicerilor. Astfel, pentru a facilita transferul acestuia la grăniceri, s-au pus la bătaie două căruțe de lemne, 40 de mantale și 20 de curele. Alături de alți fotbaliști cu nume, printre care Ghica, Rugiubei și Marinescu, Petre Părălescu a cîștigat campionatul, într-o finală disputată pe cea mai mare arenă din țară, ANEFS. A fost 1-0 pentru grăniceri, prin golul înscris de Costică Marinescu, cu capul. „Costică a înscris cu capul. Dacă nu lovea el mingea, dădeam eu, pentru că eram chiar în spatele lui”, își amintește, nu fără mîndrie, Părălescu. După finală au venit și „primele”. „A venit comandantul regimentului, ne-a strîns mîna și ne-a dat fiecărui component al echipei cîte un ceas elvețian. Pe lîngă acesta, am mai primit și cîte un carnet de 50 de foi de drum pe CFR. În plus, eram liberi să venim la Regiment cînd vroiam, să luăm carne, zahăr și țigări”.
Înapoi pe gazon
După război, Părălescu s-a reîntors la echipa sa de suflet, Unirea Tricolor, unde a mai jucat doar un an. „În campionatele de atunci marea luptă era între echipele din capitală. Era o rivalitate permanentă între acestea”, spune Petre Părălescu. Unirea Tricolor, Venus, Juventus, Macabi, Sportul erau echipele care, atunci cînd se întîlneau, mureau pe teren. Printre acestea își mai băgau coada cele din provincie, în special UTA și Ripensia Timișoara. În 1947, a părăsit Bucureștiul ca să joace fotbal la Bacău. „A venit la mine doctorul dentist Faicevici, care mi-a propus să vin la Bacău. Eram cu toți colegii mei de la Unirea Tricolor. L-am trimis pe un coleg, Ghica Cristea, cunoscut la Bacău, să afle condițiile de acolo. Aveam un salariu de 1.000 de lei pe lună, o pîine pe zi, dimineața, jos, la Prefectură, lapte și mămăligă, iar la prînz și seara, masă la un restaurant unde acum este sediul telefoanelor. Am acceptat. Jucam din acel an la Arlus, Asociația Română de Legături cu URSS. Începuse atunci influența rusească și la noi în țară”. Părălescu a jucat timp de patru ani la Arlus. Din 1951 s-a transferat la Flamura Roșie Partizanul Bacău, care ulterior a rămas doar Partizanul. „Aveam un salariu de 1000 de lei pe lună, la care se adăugau primele de victorie, 300 de lei, casă plus masă. Erau facilități pentru fotbaliști. După fiecare meci, se făcea o masă mare, se bea bere și se mînca bine. La un moment dat, s-au mărit primele la 500 de lei. Cum noi cîștigam aproape toate meciurile, sumele pe care trebuia să le primim erau așa de mari, încît întreprinderea era în imposibilitatea de a ni le achita. Am căzut cu toții de acord să renunțăm la ele”.
În acele vremuri, antrenamentele erau mult mai lejere decît acum. Se făceau trei pe săptămînă, toate cu o durată de aproximativ o oră și jumătate. „Asta nu înseamnă că eram mai puțin pregătiți. Spre deosebire de fotbaliștii de astăzi, noi jucam cu cap”, spune Petre Părălescu, care brusc își amintește și de echipamentul sportiv care în acei ani arăta cu totul asltfel: „O gheată cîntărea cam un kilogram. Aveam noi un cizmar la care apelam și ne făcea ghete de fotbal din piele. Cele mai bune apărători erau din aluminiu. Se găseau greu, erau ușoare, iar protecția era foarte bună. Cine nu avea pile, trebuia să se mulțumească doar cu apărătorile din bambus, însă acestea erau mult mai grele”. Din fotbal nu a cîștigat cine știe ce. „Jucam mai mult din plăcere”, spune fostul fotbalist. În ’58, Petre Părălescu și-a pus ghetele în cui.
Cu Stela Popescu în rol de arbitru
În 1979, toată suflarea Bacăului s-a strîns la stadionul Libertății. Urma să se dispute meciul de old-boys între Sport Club Bacău și Restul Lumii, formată din artiști. Gavrilescu, Giosanu, Cîrnaru, Filip, Biltz, Melnic, Părălescu, Marinică, Drăgoi, Gram, Cizic, Nemeș, Băbeanu îmbrăcau tricourile echipei băcăuane, în timp ce în partea cealaltă Nicu Constantin, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Mihai Fotino, Gelu Solomonescu, Radu Zaharescu, Aurică Jelescov, Atila Zigmund, Bratu, Dodo Ionescu, Cozma Brașoveanu se pregăteau să le dea o lecție pe gazon fotbaliștilor de meserie. A fost 5-5, în urma unui meci care a avut o brigadă de arbitri inedită: Vasilica Tastaman, Stela Popescu și Rodica Popescu. „După meci, am plecat cu toții la restaurantul Parc, unde s-a încins o masă pe cinste. A fost distracție în toată regula”. Tot atunci, Puiu Călinescu i-a făcut o caricatură, pe care o ține la loc de cinste și astăzi.
Petre Părălescu a absolvit Liceul Comercial din București, iar cînd s-a mutat în Bacău primul loc de muncă l-a avut la Uniunea Sindicatelor. Apoi s-a transferat la Letea, la atelierul de țevi textile, pentru ca apoi să rămînă definitiv la fabrica de încălțăminte Partizanul. Prin anii ’80, Părălescu se ocupa cu calculul prețurilor, motiv pentru care făcea traseul Bacău – București de două ori pe lună. „Orice preț al produsului trebuia acceptat de Ministerul de la București. Fotbalistul Gioni Dumitrescu, un bun prieten al meu, cu care am jucat la Unirea Tricolor, ajunsese director general la Ministerul Industriei Ușoare. Cînd venea la Bacău, nu discuta cu directiorul fabricii, venea direct la mine”, povestește Părălescu. Tot în acea perioadă, a venit la fabrică Dan Spătaru și a întrebat de el. „M-a chemat directorul și am dat cu ochii de Dan Spătaru. Vroia șase perechi de ciocate, pentru că atunci se purtau. I-am făcut rost, fără bani însă. A fost mulțumit și de atunci toți artișii din București apelau la mine cînd aveau nevoie de ceva. Sunau, spuneau de ce au nevoie și apoi veneau în Bacău.” George Mihăiță a fost unul dintre clienții fideli ai fabricii de încălțăminte Partizanul. Sau, mai bine spus, al lui Petre Părălescu.
Veteran de război cu pensie de două milioane de lei
Petre Părălescu s-a căsătorit pe cînd avea 27 de ani și are două fete, Petronela și Cristina, care au grijă de el ca de ochii din cap. De fapt, toată familia are grijă ca Petre Părălescu să suporte cît mai ușor hainele grele ale bătrîneții. Din pensia de două milioane și ceva pe care o are ca veteran de război s-ar descurca greu. În ciuda vîrstei, a rămas un om plin de viață, pe care cu greu reușești să-l întrerupi atunci cînd deapănă amintiri. Pescuitul este marele hobby al celui care a fost stîlpul devensivelor echipelor pe unde s-a perindat. La șapte ani a pus pentru prima dată mîna pe undiță și de atunci nu s-a despărțit de ea. Lacul Fundeni a fost pioneratul în ale pescuitului pentru Părălescu, iar prietenii i-au găsit repede porecla: „Peștișor”. „Prindeam pești mici, pe care-i puneam pe sfoară, la uscat. Făceam zeci de metri cu pește uscat. Pastramă de pește îi spuneam eu”. Petre Părălescu nu a pus mîna pe lansetă, în ciuda faptului că este, după cum spune, un profesionist într-ale pescuitului. „Mi-a plăcut să pescuiesc numai la vargă, și aia să nu fie mai mare de trei metri. Atunci simți că ești cu adevărat pescar”. Pretențiile pescarului au crescut odată cu el. S-a orientat spre clean: „e ca păstrăvul. Prinzi și pleci. Fundul apei trebuie să fie cu pietre. Acolo mănîncă, pe piatră. Și în plus, are o carne foarte bună”. Așa că porecla „Peștișor” s-a transformat cît ai clipi în „Cleanul”. Mai nou, Părălescu și-a găsit și omul potrivit care să-i țină pasul: ginerele său, Mircea. Cei doi au pescuit ultima oară în acest an în urmă cu două luni, atunci cînd vremea nu se stricase încă. Acum, la bătrînețe, Petre Părălescu și-a ales două trasee stabile pentru pescuit: la Gherăiești sau pe Siret, la Holt. Firește, alături de ginerele său. Cei doi au scule pentru orice fel de anotimp. „Echipamentul este în mașină și este oricînd gata de a fi folosit” spune Mircea sub privirile admirative ale socrului său, pe care nu-l poate convinge sub nici o formă să renunțe la varga de trei metri cu care și-a căpătat un renume. (Cristian BLĂNUȚĂ, Ioana PAVEL)
Lasă un răspuns