Daca chinezii au intrat in Anul Boului sperind sa le mearga mai bine, romanii au calcat cu stingul in guvernarea pesedisto-pedelista si se pare ca si-au luxat glezna, ceea ce le-a afectat serios si capacitatea de gindire. Cabinetul Boc, despre care insusi presedintele Traian Basescu spunea ca e cel mai profesionist de la revolutie incoace, orbecaie prin tenebrele guvernarii in cautarea solutiilor care sa ne scoata la lumina, reusind doar sa ne infunde si mai tare in propriile nebuloase. Premierul afiseaza alura unui pui de gaina neajutorat ratacit intr-un cird de giste; piuie, dar nu-l prea ia nimeni in seama. Toata lumea asteapta bugetul, care se incapatineaza sa se nasca, revendicind felii cit mai mari dintr-o placinta saraca. O neputinta febrila planeaza asupra demnitarilor instalati la Puterea executiva, in timp ce amenintarile recesiunii ingheata orice speranta de certitudine si normalitate. Este cea mai grea contractie economica de la razboi incoace, aprecia un expert in fenomenele macro, si pina nu-si produce efectele, nu avem cum sa o controlam; doar sa o tinem cit mai strins sub observatie. Regresul productiei a declansat o adevarata hemoragie a somajului: compania PETROM a anuntat disponibilizarea imediata a trei mii de angajati, iar alte firme din judetul Prahova merg pe acelasi palier; in urmatoarele doua luni, aproape 650 de agenti economici din intreaga tara vor renunta la circa 68.000 de posturi; concedieri au, sau vor avea loc, la combinatele ALRO Slatina, MITTAL Galati, SOMETRA Copsa Mica, iar in Vaslui numarul celor care isi vor pierde locurile de munca depaseste zece mii.
Dar Apocalipsa dupa Emil mai inseamna: majorari simbolice ale salariilor si pensiilor, scumpiri in valuri, amenintari cu miscari sindicale de strada, compromiterea ideii de stabilitate si de pact social, incertitudine la nivel decizional. Indemnul presedintelui Traian Basescu, de a trai mai bine, devine cinic in contextul recesiunii scapata de sub control. Deocamdata, aceasta nu a produs drame printre romani, doar nesiguranta si asteptari de izbavire. De prin lume ne vin, insa, vesti cutremuratoare: un somer american si-a impuscat in cap sotia si cei cinci copii minori, apoi s-a sinucis si el cu un foc de arma, din cauza ca ramasesera pe drumuri. Gestul spune mult mai mult dincolo de dramatismul si tragedia acestui act disperat: viata, devenita o povara de nesuportat. Se pare, insa, ca asa a fost mai dintotdeauna. La inceputul anilor ’70 un film italian de un profund dramatism de mesaj social zguduia o lume: un somer ajuns la limitele suportabilului isi impusca, sub un pod rutier, sotia si cei doi copii, punindu-si si el capat zilelor. Pe fondul genericului extrem de sugestiv-acuzator: „Clasa muncitoare merge in Paradis”. Dar Iadul fusese mai aproape.
De la deznadejde la psihoza si, de aici, la gesturi ireparabile, uneori pasul se face foarte usor. Deocamdata nu avem motive sa luam lucrurile in tragic atita vreme cit echilibrul ratiunii inca nu ne-a parasit. Am trecut si prin alte situatii cu mult mai grele si am reusit sa iesim la liman, resurmontati psihic si de reconfortantul indemn „dupa ploaie si furtuna o veni si vreme buna!”. Chiar daca, deocamdata, avem parte de exercitii de guvernare lipsite de forta si clarviziune strategica, iar sentimentul general este acela de frustrare si asteptare indoielnica in ce priveste rezolvarile. Oricum, este limpede pentru oricine ca astazi o ducem mai bine decit miine si poimiine, iar viitorul pluteste in ceata neprevazutului. Asa ca sa ne traim clipa, cit o mai putem face!
Lasă un răspuns