Chipul bunătății

* Răspîntii și cuvinte despre părintele Cezar Negru (2)

Minciuna lasă dîră, precum un leș tăvălit de cîini!…
M-am dus la biserica din Gârleni cu o sanie din trei drugi și două tălpi de lemn trasă de o mîrțoagă șchioapă, care se afunda cu turluiele în omăt și se opintea, pășind cu cîte două picioare deodată: întîi le ducea înainte pe cele din față, apoi le tîra pe cele din spate lăsîndu-se cu burta, bătută de hamuri, pînă la orșicul saniei.
Ningea cu mingi de ping-pong, iar pleoapele îmi erau ca două clape de porțelan ținute întredeschise de o crustă zimțată, de gheață; vedeam printre zăbrelele de stalactite și de stalacmite. Obrajii îmi erau ca bulbucăturile ogeacurilor de lampă cu fitilul aprins; buzele îmi erau ca din carne de pichere, vineții și lipite cu aracet. Aveam un morcov de nas, prin care pufăiam ca prin două lulele. Mîinile le aveam, una băgată în mîneca celeilalte și, ele, nu-și mai dădeau mîngîiere ci se înțepau cu ghimpi.
Stăteam pe capra saniei și aveam dedesubt un țol de cordele, care începuse să se dezmorțească, încălzit de mine, binefacere pentru care primeam, la schimb, udeală. Țineam picioarele chircite sub burtă, ca să nu ar drumul cu ele și-mi era milă de bietul Bator.
âl mîna cu suduituri și-i dădea ghes cu coada biciului o altă mîrțoagă care ședea lîngă mine, avea hățurile în mîini și, în colțul gurii, un chiștoc iute și amar, pesemne; cu o parte a gurii mozolea chiștocul, iar cu cealaltă înjura calul. Și spunea omul acela numai minciuni, iar ascultarea cea mai firească pentru astfel de vorbe venea din partea calului care se opintea și, atunci, îl răsplătea pentru cruzimea și ipocrizia lui.
întîi s-a fălit cu bunăstarea sa, care nu putea fi adevărată decît numai dacă am avut de-a face cu un excentric ce ajunsese să banalizeze surplusul și luxul și făcea încercarea unei vieți profunde, cu senzații depline într-o aventură boemă. Apoi, a început să înșiruie cuvinte schiloade despre „cinstea” și „demnitatea” sa, care nu puteau fi argumentate, afară de cazul în care, plesnind de atîta înțelepciune, baierele capului său au slăbit, împovărate de mai multă știință decît se poate cuprinde într-un dram de materie cenușie. Pe urmă, a început a turui împotriva părintelui Cezar Negru, în așa fel încît am fost uimit să pot afla pe cineva care poate preschimba toate cuvintele în blesteme. Mirat, pentru că nu mai auzisem pînă atunci așa ceva, l-am întrebat dacă i-a făcut vreun rău părintele Negru, sau dacă are o dezamăgire ori o nedreptate de care se leagă această adversitate față de preot. Mi-a răspuns că nu!…
Eu, pe unii îi iert. Ajuns la poarta bisericii m-am dat jos din sanie așa cum se prăvale o cremene de piatră ruptă din mal. I-am dat cărăușului, care s-a buimăcit cînd a văzut unde cobor, un pumn de bani cu care să-și ia rachiu pentru a-și blegi limba și m-am dus la biserică.
Slujba se terminase. Mai rămăseseră cîțiva oameni care, cu căciulile în mîini, își făceau cruce stînd pieziș, dinspre altar. Se răsuceau, apoi, și începînd a se chirci dinăuntru, își înfundau capul în căciuli și ieșeu pe uși, în viscol. Dascălul împărțea niște colaci, o femeie împărțea colivă și întindea cîte un pahar de vin celor cîțiva consilieri care, de obicei, nu pleacă pînă nu-și iau „partea”.
A ieșit preotul din altar și s-a dus la strană să împartă cîntăreților bani, apoi m-a zărit și a făcut un gest prin care se înțelegea că trebuie să mai fiu răbdtor o clipă. Cînd am rămas singuri a venit la mine și m-a scuturat de zăpadă cu un prosop de care era legată o lumînare. Eu, parcă eram un stog de fîn, nins. Mi-a adus un pahar de vin, care era doar cu o clipă mai înainte de a-și schimba starea de agregare. Luam cîte o înghițitură, o încălzeam în gură înainte de a o revărsa peste dig și dinții îmi clănțăneau precum corzile țambalului.
Nu am stat prea mult de vorbă pentru că au venit, ca într-un șir de eschimoși, mulțime de sărmani. Tuturor, părintele le-a dat colaci, batiste, prosoape, făină, ulei, îmbrăcăminte, bani. Acesta era părintele Cezar Negru. Aduna de la oameni, de la mulțimea de oameni din toată țara, oameni care veneau la el să facă mărturisire despre poverile lor și împărțea celor cu lipsuri și nevoi. Unii au fost o singură dată la el și, poate, se vor fi întrebat de ce li s-au cerut o pungă cu făină, o cămașă, o sticlă cu ulei. Ce mult îmi doresc acum ca măcar cîțiva dintre aceștia să citească acest cuvinte!… Și cît aș vrea să mai înot prin nămeți, de la Buhuși la Gârleni, uneori pe jos, cu o sacoșă de icoane pe care părintele Cezar Negru mi le plătea, apoi duminică de duminică le prezenta credincioșilor spre a fi cumpărate!… Mă încuraja și prin cuvîntul său mă înălța în ochii și în mintea oamenilor.
E bine, însă, că nu m-am dus departe, atît de departe încît să uit definitiv de unde am plecat! Am rămas jos, unde se află iubire. Aici, prin răspîntii, cuvintele părintelui Cezar Negru mă călăuzesc… (Aurel V. ZGHERAN)ăseseră cîțiva oameni car

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!