La nivelul actual de salarizare din România, se poate spune ca salariatii subventioneaza firmele la care lucreaza.
Daca mai tineti minte, acum zece ani, salariul minim pe economie se calcula dupa metoda „cosului zilnic”. In acesta intrau alimentele si bunurile necesare unei persoane pentru a supravietui o luna de zile si, apoi, pe baza pretului acestor produse, se calcula suma minima de care are nevoie un om. Iar aceasta suma reprezenta salariul minim net.
Pe baza acestor calcule, o familie compusa din doi adulti si un copil ar avea astazi nevoie de circa 2.100 de lei lunar, fara a pune la socoteata chiria sau rata pentru locuinta. Suma aceasta reprezinta minimul necesar pentru un trai la limita subzistentei.
Adica, minimul necesar pentru ca un salariat sa-si poata reface capacitatea de munca. Caci – nu-i asa? – asta e definitia clasica a salariului.
Asadar, doar pentru ca un angajat sa aiba puterea de a se intoarce a doua zi la serviciu si a presta din nou activitatile pentru care a fost angajat are nevoie sa cheltuiasca minim 1.050 de lei lunar. Daca mai punem si costurile legate de chirie ajungem la circa 1.200 de lei pe luna.
Insa, cel putin o treime din angajatii din România au leafa sub aceasta valoare. Ca sa nu mai vorbim de cei cu salariul minim de sub 700 de lei.
Diferenta inseamna, de fapt, o pierdere pentru angajat. Putem spune, fara a gresi, ca angajatii care primesc lefuri sub valoarea minima necesara traiului subventioneaza angajatorii. Care inregistreaza, astfel, profit care se contabilizeaza in dividende pentru actionari.
Lasă un răspuns