Cine vrea secretizarea dosarelor de corupție?

Intenția Consiliului Superior al Magistraturii (CSM ) de a modifica ghidul relației presă – justiție a împărțit intanțele și parchetele în cel puțin două tabere și a arătat mai clar ca niciodată felul în care privesc magistrații din întreaga țară interesul ziariștilor pentru „treburile” justiției. “Deloc!” sau “Atât cât vrem noi!” au strigat cele mai multe voci. „Recomandările” trimise de magistrați arată practic cine vrea să ascundă dosarele de corupție de ochii opiniei publice. Cu o transparență aproape totală în relația cu presa au fost de acord foarte puține instanțe/parchete, în sensul că ghidul să nu fie modificat, iar jurnaliștii să aibă acces, ca și până acum, la dosare, la referatele cu propunerile de arestare preventivă, la rechizitoriu. Prima variantă a ghidului propus de CSM, și acceptat de mulți magistrați, a tras critici din partea unor ONG-uri media și pentru drepturile omului, care au acuzat că noul ghid nu este decât o gravă tentativă din partea justiției de a secretiza informații publice și de a împiedica accesul jurnaliștilor la dosarele penale.

În această primă variantă, CSM, cu susținere solidă din partea unor instanțe și parchete din țară, ar fi vrut ca presa să afle de dosare de-abia după finalizarea rechizitoriului și după ce dosarul din instanță a trecut de camera preliminară, adică după o perioadă lungă de timp de la începerea urmăririi penale, și nici să nu se mai elibereze copii după încheierile instanțelor la judecarea măsurilor preventive. Și totul, evident, pentru protecția vieții private a celui cercetat. Viață privată care, uneori, nu este respectată tocmai de către anchetatori/judecători, care permit ca cei reținuți/arestați (și mă refer la cei care nu sunt în grații) să fie scoși din clădire pe ușa din față, direct în gura presei și a publicului, pentru a putea fi bine văzuți și fotografiați cu cătușele la mâini, sau „uită” să-i întrebe pe inculpați dacă sunt de acord să fie fotografiați în sala de judecată. Unii judecători au plusat și au cerut CSM ca în noul ghid să fie interzisă și eliberarea de copii după rechizitoriu sau alte acte din dosare. Alții au cerut ca accesul presei la dosare să fie limitat drastic sau, în unele cazuri, chiar interzis. În care cazuri?! Pentru că atunci când vorbim de corupție, vorbim de persoane publice, unele cu funcții, și de fonduri publice! Și atunci, implicit, informația este obligatoriu publică!

Pe de altă parte, procurorii au avut și ei doleanțele lor. La fel de interesante… Și anume, unii ar vrea ca soluțiile de clasare să nu mai fie publice. Mai exact, să fie secretizate deciziile de neîncepere a urmăririi penale. Și mai exact, opinia publică să nu mai afle nimic despre cei scoși basma curată. Unii magistrați au cerut să fie secret și acordul de recunoaștere a vinovăției semnat de un inculpat. Ce rost are să mai știe lumea ce a făcut un primar, parlamentar sau magistrat, dacă el a recunoscut? Că doar greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. Ministerul Justiției a susținut secretizarea dosarelor penale, dând o interpretare absolut remarcabilă a acestor propuneri – publicarea informațiilor ar prejudicia principiul prezumției de nevinovăție! În realitate însă, publicarea unor informații în timpul urmăririi penale sau pe durata procesului presupune și riscul ca opinia publică să afle despre probele ascunse, „selectate” de unii procurori atunci când trimit probatoriul în instanță, despre presiunile, amenințările sau promisiunile reclamate de inculpați sau martori, audieri abuzive, fără avocat, interpretări de tot râsul ale unor convorbiri telefonice „codificate”, luni întregi de arest preventiv până Parchetul găsește adevăratul vinovat (și cazurile nu sunt puține), sentințe și condamnări date fără probe, doar pe baza unei declarații, și aceea de la o persoană cu retard.

Judecătoria Bacău demonstrează încă o dată că nu agreează prezența și interesul jurnaliștilor și trimite o propunere absolut aberantă, respinsă și de Curtea de Apel Bacău, și de CSM. Adică ziaristul, în cererea de studiere a unui dosar, să precizeze clar CE informații vrea să publice și DE CE. Întrebări la care conducerea instanței ar găsi răspunsul dacă ar „studia” Constituția și alte legi care reglementează libertatea de exprimare, dreptul la informare, accesul la informații publice etc.