COLȚUL SCRIITORULUI

De ce a murit Dumnezeu?

Dan PERȘA

Cînd Nietzsche spunea, prin Zarathrustra, că „Dumnezeu a murit”, făcea doar un anunț, o constatare. Dumnezeu decedase deja de o vreme. Desigur, nu însuși El murise, ci credința oamenilor. Cum s-a întîmplat asta și de ce, putem vedea urmărind artele. înainte de Renaștere, artele foloseau mimesisul, adică imitau natura, pentru că natura era Creația divină și, deci, singura ce merita să fie copiată de artiști.
Atunci cînd Michelangelo a reușit să sculpteze un trup omenesc mai
frumos decît l-a dat natura omului, mimesisul nu i-a mai mulțumit pe
oameni, ce se înfățișau acum aidoma zeilor. Se puteau înfrumuseța,
mînați de orgoliu, ca în basmul cu oglinda strîmbă. Și pentru că au
reușit asta, s-a trecut de la reprezentarea realului, la reprezentarea
unei fantasme, a unei viziuni. De la realitatea obiectivă, s-a ajuns la
adevărurile subiective. Reprezentarea fantasmei a căpătat numele
de „manierism”. Putem auzi, de atunci, în poezii, de „zăpada fierbinte”, de „fluviul de foc” sau de „iarba albastră” – și de orice altceva imaginația poate scorni. E limpede substratul acestei situații.
Energiile spirituale omenești migrau de la religie (care implica un
absolut valabil și neschimbător pentru toți), spre artă, care e prin
excelență subiectivă. înainte, artele se supuneau lui Dumnezeu,
Creației. Astfel, centrul de coeziune al lumii a fost distrus, omul
individualizîndu-se acum, fiecare om folosindu-și energiile psihice în
plan creator (iar nu pentru „imitatio Christi”). Fapt care a dus la
„moartea lui Dumnezeu”, deoarece mistica a fost ucisă în favoarea
libertății de spirit și a expresiei subiective. Dar artistul s-a aflat acum
și într-o situație paradoxală. Dacă pe vremea mimesis-ului arta era
doar un meșteșug ce se desăvîrșea prin inspirația divină, acum
artistul se vede nevoit a se crede creator (nu mai face artă inspirat) și
e în același timp meșteșugar al expresiei (manierismul cuprinde
acest sens larg, de meșteșugar al expresiei)… Ceea ce a dus la
pragmatism, din nevoia de a desăvîrși meșteșugul. A dus la
preamărirea Omului, deoarece el era Creator. A dus, adică, la o lume
mai bogată în evenimente ale intelectului și mai săracă în esențe ale
spiritului. Și cred că asta e deosibirea fundamentală între cele două
lumi, cea veche și cea nouă, care, de fapt, încă mai coexistă, pentru
că Dumnezeu nu a murit de tot. S-a întins, doar, un pic, pentru odihnă.
în lipsa Lui, e drept, sîntem liberi să facem ce vrem. Ne putem
exprima liber, putem căpăta drepturi, putem păși dincolo de morală.
Dar și șansele mîntuirii noastre scad, astfel, drastic… Și vedem cum și
de ce a murit Dumnezeu: pentru că ne-am vrut mai frumoși ca zeii,
mai creatori ca demiurgii și pentru că ne-am vrut liberi. Ăștia sînt
oamenii, ăștia sîntem. Și, totuși, nu pot să nu-mi amintesc vechea
rugăciune a Imitării lui Christos: „Robește-mă Doamne, ca sa fiu
liber!”. Spre deosebire de noi, oamenii din vechime spuneau că
libertatea nu o poate aduce decît robia divină. Noi, cei de azi, credem
că libertatea e să putem face ce vrem. Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!