Comoara de la Orbeni

Orbeniul numără peste patru mii de creștini ortodocși, oameni apropiați de Dumnezeu. Stau mărturie două biserici ortodoxe, cărora li se adaugă și o a treia, pe stil vechi. O situație mai rar întîlnită în județ.
Iubită de oameni este însă biserica din lemn, cu hramul „Sfîntul Nicolae”, care domină zona, prin frumusețea ei, de trei veacuri. Cei care au trecut prin Orbeni au văzut-o cel puțin o dată. Este o ctitorie veche, al cărei trecut este învăluit în mister. Bătrînii satului știu de la părinții și bunicii lor că „biserica a fost adusă din pădure, de la Fîntîna Popii, de boierii din familia Negrea”. Așa ne-a spus Simion Veronica, de 78 de ani, și așa mărturisesc și scrierile vechi. Se zice că acolo, în pădure, exista un schit al unor călugări greci, care era adeseori prădat, și l-au părăsit. E doar o vorbă, pentru că o dovadă a ceea ce a fost nu există. Pe localnici e suficient să-i întrebi de bisericuța de lemn și primești răspunsul înainte de a-ți încheia vorba. „E în pantă, între brazi. O vedeți”, am fost asigurați la intrarea în comună.
într-adevăr! Cum urci spre inima satului, pe partea stîngă, un drumeag te îndrumă către o poartă semeață, lucrată în lemn, în care sînt încrustate motive geometrice de o precizie de invidiat . Poarta nu numără ani cît ai bisericii, însă se încadrează armonios cu lăcașul. La fel ca și gardul împrejmuitor, împreună cu care a fost lucrată, în urmă cu 30 de ani, de meșterii locului.
Vegheată de brazi înalți, biserica „Sfîntul Nicolae” ți se dezvăluie privirii. Culoarea închisă a pereților de lemn e poleită de patina vremii. Amănuntele arhitecturale ți se descoperă, atunci cînd te apropii. Pe temelia solidă din piatră de munte cioplită, de peste o jumătate de metru, a fost așezată talpa din lemn masiv ce susține impresionanta „scară către cer”, cum mai sînt denumite bisericile. Un brîu în formă de funie, sculptat tot în lemn, dă roată lăcașului de rugăciune. Te surprind și tăieturile drepte ale bîrnelor care încheie, la capete, pereții exteriori. Armonia lucrării te poartă cu gîndul la maeștrii anonimi care au înfăptuit-o.
Alături de biserică s-au păstrat două pietre de mormînt, pe care se mai zăresc desenele unor cruci cu înscrisul ilizibil. Pe pisania săpată în lemnul de deasupra ușii se pomenește că biserica „s-a prefăcut din nou, de căpitanul Vasile, în anul 1785”. în interior, te izbește aerul răcoros. Și te întorci în timp, atunci cînd ochii îți cad pe străvechile icoane. Culorile sînt simple și puține: roșu, verde și albastru. Dar felul cum sînt îmbinate la desemnarea chipurilor Mîntuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului sau Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil vorbește despre pioșenia pictorului de acum trei veacuri.
Oamenii locului se roagă în fiecare an în bisericuță, chiar dacă mai există una nouă, cu hramul „Sfinți Voievozi”, aflată de cealaltă parte a drumului. Vara vin la răcoarea brazilor și în intimitatea ctitoriei boierești, iar iarna se retrag în biserica mare. De unde au sub ochii lor bătrîna ctitorie. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!