COMPENSAȚIE

îndeobște cunoscut și uzitat frecvent, termenul de compensație este folosit de regulă în relație cu „complexul de inferioritate”, semnificînd procesul sau mecanismul prin care individul își contrabalansează deficiențele, insatisfacțiile sau infirmitățile reale sau închipuite:

– Arde casa mea, dar arde și a vecinului
– Bou bătrîn cu baier roșu
– Calic și fudul
– Caprei îi pică coada de rîie și ea tot sus o ține
– Chelului scufie de mărgăritar îi trebuie
– Dacă ești sărac ai mîini și picioare să muncești
– După ce are chelie,/ Mai are și fudulie
– După ce e sărac, apoi e și cu nasul pe sus
– După ce nici n-are de cercei urechi,/ Umblă să-și cumpere și două perechi
– La măgărița bătrînă, frîu poleit
– Munca este mama săracilor
– Munca ne scapă de trei mari rele: de urît, de fapte rele și de neavere
– Nu-mi vorbi de moșu-tău armăsarul,/ Ci de tată-tău măgarul
– Nu tot ce poartă rasă e călugăr
– Rău cu rău, dar mai rău fără de rău
– Spun nucile că din rodul lor sunt migdalele
– Sărăcia află meșteșuguri
– Și sărac și nesupus/ Umblă cu nasul pe sus
– Vrabia mălai visează și calicul praznicul
– Vulpea cînd n-ajunge la găini zice să sunt spînzurate
– Vulpea unde n-ajunge zice că-i pute

Tendința de compensare a sentimentului de inferioritate nu se realizează numai prin ridicarea propriului status social la înălțimea termenului de comparație, ci și prin nivelarea acestuia din urmă la cotele insuficienței noastre. Este o maniere negativă de obținere a satisfacției pe care o ilustrează și mai nimerit soluția, deja proverbială, aleasă de Ion: „Să-i moară capra!” Categoria cea mai răspîndită de manifestări compensatorii este, însă, cea a comportamentelor de autoapreciere prin care subiecții încearcă să-și mascheze deficiențele, să le înfrumusețeze cît pot mai bine, să maculeze și să repudieze ce le este inaccesibil, să se dedubleze sau să apeleze, în același scop al menținerii self-respectului și stabilității afective, la reverii de compensație, la identificări cu ascendenți sau descendenți de prestigiu, la atitudini vanitoase, raționalizări bizare etc.
Mecanismele autoprotectoare menționate mai sus sînt considerate de către unii specialiști drept „artificii istețe” prin care indivizii complexați nu reușesc decît să-și „panseze cu iluzii rănile psihice”. Așa și este, numai că autoiluzionarea nu mai contează atunci cînd reprezintă singura cale prin care te poți „aranja” cu tine însuți. (Virgil MOCANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!