Concertele filarmonicii: O emoție artistică de neuitat

Vasile PRUTEANU

Mărturisesc, în cunoștință de cauză, că în ultimele două decenii pe podiumul Filarmonicii „Mihail Jora” n-a evoluat un violonist înzestrat cu un talent atât de neobișnuit, precum tânărul Ștefan Tarara, capabil, încă de la primele acorduri, să facă publicul să-i vibereze, prin contagiune, fibrele intime și eterne ale sensibilității.Interpretarea „Simfoniei spaniole” a avut în vioara lui darul de a produce acea emoție-fericire, a emoției-extaz, o stare de iluminare primită ca o revelație, ca o mângâiere, suscitând acea putere rară de receptivitate sufletească. Niciodată n-am simțit atâta tânguire a iubirii, acea patimă năvalnică a spaniolului îndrăgostit, acel cântec pătimaș și dureros ori de câte ori am ascultat, în alte interpretări, această minunată creație a lui Lalo.

Când s-a încheiat lucrarea,publicul a sărit pur și simplu în picioare, aplauzele explodând ca un tunet fără sfârșit, cerându-i artistului să-i mai acorde trei bisuri; un capriciu de Paganini și alte două lucrări pentru vioară de George Enescu și Bela Bartok, care au probat nu numai măiestria artistică a solistului, ci și tehnica lui extraordinară.
Mi-am zis că maestrul Ovidiu Bălan pe lângă că este, la rândul lui, un mare artist,este și extrem de norocos.Să fii la pupitrul dirijoral și să ai un solist cu un talent de excepție poți izbuti concerte de neuitat prin poezia și farmecul lor inegalabil. Sub mâna lui, orchestra sună generos, cu vibrantă plenitudine, cu nuanțe viu colorate și plasatice îmbinări instrumentale, întru cea mai fericită exprimare a gândului inspirator. Aflu, mai apoi, că evoluția uluitoare a tânărului Ștefan Tarara (născut în Germania) i se datorează în bună măsură chiar lui Ovidiu Bălan, alături de care a concertat în mari orașe europene.

Poate că fără voia sa, Ovidiu Bălan a făcut demonstrația că sunt lucrări străine de logică, dar justificate de psihologie. E logic, bunăoară, să urmărești cu atenție neântreruptă „Simfonia nr.104” de Haydn, cu motivele ei melodic armonioase, în care cântul nu face altceva decât să potențeze realitatea afectivă, precum firesc este ca în cazul unei lucrări moderne ( cum a fost „Tripticul” americanului Donald Appert) cu sunete satridente și, uneori, nearticulate să cauți a-ți abate gândul aiurea. Sigur, simfonia lui Haydn nu este o lucare rectilinie, ci una plină de surprize sonore. De altfel, simfoniile lui Haydn alcătuiesc un vast arsenal în care se regăsesc toate resursele artei sunetelor. Acest compozitor este, de altfel, fondatorul simfoniei. Ascris și intitulat aproape 600 de luicrări, iar titlurile acestora le asigurau un farmec aparte.Numerotația adoptată ulterior nu spune nimic. Nu-i totuna când spui „Simfonia londoneză” sau „Simfonia militară” și când ai doar numere de catalog.Parcă titulatura îți oferă și prefigurează și înțelesurile mai tainice ale lucrărilor, asigurându-ți, totodată, o percepție mai ușoară.