Ștefan RADU
Tensiunea alegerilor locale, rememorarea evenimentelor din 13 – 15 iunie ’90, dar și reactivarea unor figuri ale epocii comuniste m-au îndemnat la o retrospecție a săptămînilor din preajma Revoluției din Decembrie. Eram, pe atunci, inginer (pe final de stagiatură) la o mare întreprindere din Bacău. Prin noiembrie ’89, împreună cu prietenul și colegul meu Ovidiu Bufnilă (angajat al aceleiași uzine) am redactat o revistă – Conexiuni – dedicată tinerilor. Nu știu prin ce minune am obținut aprobarea de tipărire, însă într-o dimineață orașul a fost inundat cu producția noastră publicistică. Fără a fi un act de mare curaj anticomunist, publicația era plină de „șopîrle” la adresa politicii PCR. Ea trecuse neobservată pînă la momentul distribuirii către uteciștii din fabricile socialismului multilateral. Pentru asta, era nevoie de o ultimă aprobare. La cabinetul secretarului cu propaganda pe județ lucra un tînăr absolvent de jurnalistică, deștept, dar cam îndoctrinat. Fără să se mai consulte cu șefii bolșevici și pentru a arăta cît de zelos este întru apărarea intereselor comuniste, a dispus retragerea pachetelor destinate distribuției și a trecut la primele măsuri drastice. Mi s-a povestit, atunci, că a intrat în sediul județean al UTC și a început să se răstească la toți cei care îi ieșeau în cale. Îi căuta pe responsabilii care au aprobat tipărirea materialelor. Pentru autori se pregătea transferul forțat la Canal sau pe alte șantiere ale construcției socialismului multilateral. Și cum nu erau vremuri bune pentru a te pune cu un activist dornic de promovare, am cerut ajutor la șefii din fabrică. Ei s-au făcut că nu înțeleg, însă Ovidiu a plecat în delegație la București pentru vreo șase zile, iar pe mine m-au trimis la Mediaș, ca să supraveghez livrarea unor arzătoare despre care habar nu aveam ce sînt.
După vreo șapte săptămîni, România a explodat. Un regim atotstăpînitor (așa cum se cred unii, astăzi, aleși pe viață) a fost pulverizat de revolta românilor care nu au mai suportat să fie conduși de cizmari bîlbîiți, electromecanici împroprietăriți cu diplome universitare comandate de partid și alte asemenea specimene create pentru a strivi orice urmă de împotrivire din partea societății. Sărbătoarea Crăciunului din 1989 ne-a găsit într-un entuziasm haotic, greu de imaginat pentru generațiile mai tinere. Fabrica unde lucram își schimba directorii de trei ori pe zi. Secretarii de partid, trepădușii de pe la sindicate, activiștii zeloși se ascundeau pe unde nici nu te gîndeai. Unii n-au ieșit din case două-trei săptămîni. Apoi – încurajați de atitudinea înțelegătoare a echipei lui Iliescu, el însuși fost activist – băieții mai mărunți din „aparatul partidului” (expresie împrumutată de la sovietici) au început să scoată capul, plini de umilință. Așa se face că individul care uitase că mă pregătea pentru Canal, sluga secretarului cu propaganda, a venit să discute cu mine. Coordonam o activitate în domeniul energetic și, deoarece el și-a amintit că este electrician, a încercat să mă convingă să-mi dau acordul pentru a fi angajat, în uzină, ca muncitor. Subalternii mei mă preveniseră că voi fi abordat cu această problemă. Ei mi-au cerut răspicat să nu-l primesc în echipa lor pe „politrucul” cu pricina. Riscam declanșarea unor greve sau chiar a unor conflicte violente cu efecte grave asupra celui care purta stigmatul fostului regim. Așa că am căutat o altă cale. L-am ascultat și i-am spus că nu a ales cea mai bună soluție pentru el. Oamenii, în furia lor, puteau să se răzbune. L-am sfătuit să meargă pe drumul jurnalismului. Era absolvent al facultății unde partidul îl recomandase și la publicațiile care apăreau în tîrg ca o reacție firească, eliberatoare, era nevoie de oameni pricepuți. Mai tîrziu, am aflat că fusese angajat corector de noapte la un ziar. L-am reîntălnit, peste cîteva luni, în redacția în care mă angajasem. Întîmplarea a făcut să fie nevoie, la un moment dat, de un secretar de redacție profesionist. L-am recomandat cu toată tăria pe același individ care – între timp – scăpase de unele dintre spaime. Așa a început cariera lui jurnalistică. Cunoștea meserie, avea (și are) verb, iar promovările ulterioare s-au justificat (în mare parte). A fost de toate: director, redactor șef, redactor șef adjunct, reporter special etc. Viața l-a aruncat în sus și în jos pînă ce l-a transformat într-o masă maleabilă, ușor de modelat în mîna șefilor și patronilor.
De-o bună bucată de vreme habar nu mai aveam ce face personajul meu. Drumurile noastre profesionale s-au despărțit (poate și cu „ajutorul” lui…) acum vreo cinci ani. Față de el am păstrat, întotdeauna, o atitudine înțelegătoare. Singurele reproșuri pe care i le-am făcut (de mai multe ori) au fost legate de lipsa de curaj în a-și hotărî destinul. Mereu s-a temut de ziua de mîine. A făcut orice compromis care l-a pus la adăpost. Nici asta n-ar fi de condamnat. Însă acum, după atîția ani, îmi dovedește că – în sinea lui – a rămas același activist disciplinat, gata să-și arate excesul de zel. Păcat! De aproape 15 ani îmi doresc să uit întîmplările urîte. Aș vrea ca ele să fie acoperite de exemple de demnitate, de asumare a unei biografii și de eforturi pentru corectarea greșelilor tinereții. Dar nu se întîmplă așa: personaje fantomatice, cu chip înnoit, dar cu o măsură greșită, zgîndără în mizeria lor de-acum două decenii. Le place mirosul de hoit pe care l-au cărat cu ei în loc de identitate…
Lasă un răspuns