Ștefan RADU
Unii ar spune că nu este momentul – acum, în Postul Crăciunului – să abordez un asemenea subiect. În urmă cu cîțiva ani, am avut un șef care după ce și-a desăvîrșit studiile de filozofie marxistă, a trecut prin experiențe yoghine (la modă, după Revoluție), ca să eșueze, mai apoi, într-un misticism inexplicabil pentru cei care îl cunoșteau de o viață. Viața lui a devenit un șir lung de canoane asumate cu o anume disperare, iar liniștea tristă afișată nu am știut vreodată dacă este semn de căință sau expresie a unor frustări atît de omenești… Zilele trecute, răsfoindu-l pe Cioran, am descoperit aceste rînduri: „Nemaicunoscînd, ca experiențe religioase, decît îngrijorările erudiției, contemporanii noștri cîntăresc Absolutul, îi studiază varietățile, păstrîndu-și fiorii pentru mituri – vîrtejuri amețitoare pentru conștiințele de istoric. Nu te mai rogi, ci formulezi epiloguri despre rugăciune. S-a isprăvit cu exclamațiile; acum se fac numai teorii. Religia boicotează credința. Odinioară, porneai, cu dragoste sau cu ură, pe drumul hazardat către Dumnezeu; acum, din neant inepuizabil, Dumnezeu a ajuns, spre marea disperare a misticilor și a ateilor, o simplă problemă”. Poate de aceea un fost profesor de ateism științific se crede doctor în istoria religiilor – vanitate care ți-ar tăia respirația dacă nu ar fi penibilă…
„Religia boicotează credința”… Cît de simplu este exprimată o realitate dureroasă a acestor vremuri!… De la bunicii mei – ctitori de biserică – am învățat că primul templu ți-l construiești în suflet. Drumul către Dumnezeu nu trebuie făcut în genunchi, numărînd mătănii, și nici chinuindu-ți trupul. Să ai mintea și inima deschise către iubire, către iertare, către fărîma de dumnezeire sădită în fiecare dintre noi. Despre religie aflăm din știrile cotidiene: un preot a fost alungat de enoriașii furioși, altul a vîndut odoarele din biserică, acum cîțiva ani, într-un altar din Bacău, s-au păruit între ei parohii, alții s-au bătut lîngă catafalcul unui mort, iar la slujbele duminicale principalul moment al predicii se referă la sumele pe care băbuțele și moșnegii trebuie să le scoată din buzunarele prin care suflă vîntul. I-am reproșat unui preot care descoperea unde locuiesc doar cu prilejul slujbelor de ajun că Biserica Ortodoxă nu se implică în viața comunității, că nu participă la bucuriile și suferințele oamenilor decît în măsura în care mierenii vin către ea. Se vorbește despre asaltul sectelor, despre renașterea unor culte barbare, despre îndepărtarea românilor de filonul creștin-ortodox. Aș îndrăzni să spun că unii slujitori ai bisericii naționale se îndepărtează de turma pe care sînt datori să o păstorească în vremuri de restriște. Cînd vezi preoți primari care împart pămînturile enoriașilor doar pentru a-și opri ei partea cea mai consistentă, cînd de pe urma ridicării unei biserici apar și două case ale parohului, plus un apartament, la Iași, pentru odrasle, cînd cimitirele au devenit locuri de sfadă pentru dascăli, atunci mai poți măsura drumul între credință și religie?
Biserica Ortodoxă Română nu are cei mai crunți dușmani în afara ei. Adevărații adversari sînt în altare, acolo unde lupta pentru un post mai bun, pentru o funcție mai înaltă se dă cu mijloace extrem de necurate. Se cumpără parohii, se cumpără locuri în seminarii și în școlile de cîntăreți și se vînd suflete. Pe lîngă cîte biserici ortodoxe s-au înființat orfelinate și cantine ale săracilor, în cîte azile muncesc, voluntar, călugări, la cîți bătrîni singuri vin, acasă, măcar săptămînal, preoți care să se intereseze de soarta lor? Deocamdată bătălia se dă pentru orele de religie din școală, devenite obligatorii și transformate într-un fel de catehizare forțată. Peste noapte, preotesele – indiferent de studiile absolvite – au devenit profesoare prin satele din județ, cu voie de la Episcopie, de parcă numărul neuronilor și priceperea într-o îndeletnicire ar depinde doar de statutul soțului!… Secularizarea lui Cuza a devenit, după 150 de ani, vorbă în vînt, moment care nici nu știu dacă se mai studiază în școală. Statul laic modern apără Biserica chiar de ea însăși. Templul trebuie să rămînă poarta noastră către transcendental, refugiul material și spiritual pentru momentele grele. Pentru că și atunci cînd credem că l-am alungat pe Dumnezeu din sufletul nostru – ne spune răzvrătitul Cioran – „el tot mai zăbovește acolo; simțim, într-adevăr, că se plictisește, dar nu mai avem destulă credință ca să-i dăm ceva de lucru”… Fiți iertători cu gîndurile mele; poate printre multele prostii pe care le-am spus sînt și lucruri adevărate…
Lasă un răspuns