CONEXIUNI Care este ținta Rusiei?

Problema Basarabiei este una sensibilă pentru români nu numai la întrevederile diplomatice internaționale, ci chiar și aici, acasă. Eroarea de-a fi primul stat care am recunoscut independența celor de la Chișinău și ezitările diplomatice continue din ultimul deceniu plasează România într-o poziție inferioară – ca parte în negocierea evenimentelor – chiar față de Ukraina. Pînă acum, nu am știință despre vreo cercetare sociologică referitoare la dorința cetățenilor români de a susține reunificarea celor două țări. Eu mă îndoiesc de faptul că ar exista un entuziasm debordant pentru un asemenea act istoric. Costurile suportate de Germania după reîntregire sînt inadmisibile pentru puterea noastră economică. În plus, spațiul de dincolo de Prut se remarcă printr-o instabilitate socială și politică foarte greu de administrat de actuala clasă politică de care dispunem. Noi cînd spunem Basarabia avem în minte o imagine edulcorată, populată cu personalități istorice faimoase și luminată de principii revoluționare pașoptiste. După mai bine de șase decenii de rusificare forțată și asasinare a intelectualității proromâne, Republica Moldova de astăzi este un spațiu bolnav de bolșevism cronic, lăsat la vrerea infractorilor de tot felul.

Dar să revenim la dramatica situație din acest moment. O simplă privire aruncată pe harta acestui colț de lume este suficientă pentru a avea imaginea confuziei pe care o crează Transnistria. Spațiu nu tocmai românesc – chiar dacă este locuit de numeroși conaționali – și subiect de dispută între Rusia și Ukraina, acest teritoriu concentrează tensiuni politice și militare extrem de periculoase pentru întreg continentul. Revolta elevilor și părinților care apără școlile cu predare în grafie latină seamănă extrem de mult cu ceea ce s-a întîmplat în Kosovo, la începutul tragicului conflict. Acolo, războiul a fost inițiat de o grevă a studenților care cereau cursuri cu predare în limba albaneză. Au urmat mii de morți, atacuri teroriste, bombardamente internaționale. Ieri, Transnistria a devenit un teritoriu izolat de restul lumii. Trupe moldovenești și transnistrene s-au concentrat pe linia Nistrului. La Consiliul Europei s-a convocat o întîlnire pe această temă. Ukraina cere convocarea unor consfătuiri la care să participe și România alături de Rusia. Deja, la Kiev, se discută despre un posibil referendum privind aderarea regiunii la Federația Rusă sau – bineînțeles – la Ukraina. Americanii nu ignoră nici ei problemele din zonă. Dacă ar fi fost mai puțin ocupați cu Iraqul, cred că deja ar fi convocat o reuniune NATO…

Deocamdată, Rusia joacă rolul unui partener extrem de calm. Atît de calm încît am convingerea că tulburările din Transnistria sînt regizate chiar de agenții Moscovei. La Kremlin, sancțiunile aplicate de Curtea Europeană (în legătură cu grupul Ilașcu) nu au picat deloc bine. Putin nu are nici un chef să-și știrbească renumele internațional doar pentru că bolșevicii lui Smirnov se agită sub protecția Armatei a 14-a ruse. Cred că decizia luată de președintele rus se încadrează în stilul clasic moscovit: problema trebuie desființată definitiv. Adică trebuie să dispară și Transnistria, și Moldova, însă, la final, Rusia își va gestiona profitul sigur. Are nevoie de o enclavă – precum Kalinigrad – la granița cu Uniunea Europeană și NATO, o poartă extrem de importantă strategic, dar și economic. Transnistria i-ar asigura controlul economic al regiunilor din vest și ar ține la respect Kievul. Moldova – ai cărei conducători s-au dovedit incapabili să gestioneze criza transnistreană – nu și-ar mai avea rostul în ecuația rusească. Mica republică poate deveni monedă de schimb (precum s-a întîmplat, altădată, între Imperiul Țarist și cel Otoman…) în relațiile cu Ukraina sau chiar cu Uniunea Europeană și NATO. Dacă serviciile noastre de informații și Ministerul de Externe nu vor calcula bine momentul și intensitatea intervenției României în aceste negocieri cu adevărat cinice, atunci vom pierde ultimul tren istoric pentru reîntregirea țării. Rusia nu este dispusă, astăzi, să piardă, mai ales că beneficiază de un context extrem de favorabil: americanii au intrat în fundătura numită Iraq, europenii au construit o Uniune ce se dovedește încă fragilă economic și politic, iar NATO caută tactici și strategii noi care să combată eficient terorismul internațional. Putin – mîna de fier de la Kremlin – a dovedit că nu este un sentimental atunci cînd trebuie sacrificați oameni (să ne amintim de episodul de la Balșoi Teatr) și că visează la îndeplinirea testamentului lăsat de Petru cel Mare, punct cu punct. (Ștefan RADU)