Ștefan RADU
Insistența cu care Executivul caută mijloace de a salva „viața la comun” moștenită de la socialismul multilateral dezumanizant are drept singură explicație doar sorgintea marxistă a partidului de guvernămînt. Centrala termică de apartament, aerul condiționat, contorul individual de apă, autoturismul propriu au devenit subiecte de siguranță națională, de strategie guvernamentală. Nevoia omului de a se rupe de turmă, de a-și asuma modul propriu de viață scoate din minți pe cei care ne tratează ca pe o masă amorfă de votanți, figuranți ai unei democrații originale.
Nevoia de libertate idividuală apare odată cu structurarea unei clase mijlocii, extrem de flexibilă, caracterizată de un accentuat individualism. Clasa mijlocie – termen prezent în orice analiză referitoare la spațiul post comunist – reprezintă elementul care a dat peste cap prognoza din secolul XIX, formulată de către Karl Marx, conform căreia societatea va fi împărțită doar între capitaliști și muncitori. Pentru comuniști, a vorbi despre acest segment era o adevărată blasfemie. Timpul a demonstrat că natura umană – individualismul – a erodat un sistem care se considera etern. Sociologul C. Wright Mills afirmă că „oamenii clasei mijlocii s-au furișat pe tăcute în societatea modernă. Dacă au vreo aspirație, este pentru o linie de mijloc, într-o epocă în care nu există o linie de mijloc și deci este vorba de o linie iluzorie într-o societate imaginară.” Pentru conducători – oricine ar fi ei – o asemenea definiție difuză produce mari temeri: astfel de indivizi sînt imprevizibili, au opțiuni „lichefiate”, sînt – deci – dispuși la negociere și compromis pentru a dinamiza procesele sociale și economice. Pe cît de indiferenți sînt la generalitățile ideologice, pe atît de aprigi reacționează atunci cînd interesele lor sînt afectate de măsuri ce le îngrădesc idividualitatea. În sistemul lor de valori, cel mai reprobabil lucru este „turma”, obligația de a te încadra în marșul gregar impus de autoritatea ce își depășește atribuțiunile. În concepția lui Silviu Brucan, „clasa mijlocie nu deține nici puterea politică, nici conducerea economiei. În schimb ea dă tonul în cultură, dictează în materie de consum și constituie publicul principal al mass-media.” Adică nu decide, însă cîrcotește la orice măsură ce intenționează înregimentarea ei. Este slabă ca reacție pentru că nu constituie un grup compact, monolitic. De aceea pare a fi ușor de adus la tăcere. Și Rousseau observa, după Revoluția Franceză, că „toată arta omenirii nu ar putea să împiedice acțiunea brutală a celui tare împotriva celui slab, dar poate să înlesnească găsirea unor mecanisme de reacție.” Adică se poate produce un fel de boicot haotic, o „forfoteală” generală care se amplifică necontrolat în celelalte medii pe care politicul crede că le controlează.
„Democrația la comun” – care implică un fel de egalitate vulgară – exclude libertatea: nu pot fi egal cu cel de lîngă mine cîtă vreme muncesc mai mult, profit de informații complete și actuale și sacrific multe din plăcerile de care nu se pot lipsi semenii mei. A mă obliga – prin decizii directe sau taxe și impozite aberante pentru proprietăți suplimentare – să accept plata unor utilități „la comun” – apa neagră de la chiuvetă, mersul cu autobuzul, caloriferele înghețate în miez de iarnă, asistență medicală degradantă – reprezintă resturi de mentalitate bolșevică, tendințe politice de tip feudal care nu au de-a face cu democrația autentică. În România, se consolidează un capitalism de stat care a creat miliardari pe socoteala averii publice – supusă unui rapt total – și acum, cînd nu mai este mare lucru de furat pentru a menține în viață această pătură politico-economică, se caută soluții de tip socialist care să reducă spațiul de acțiune al celor ce refuză „turma”. Cum să nu intre în panică politicienii noștri atunci cînd toate sondajele arată că jumătate dintre români spun că nu au cu cine vota? Ei sînt cei care pot răsturna toate calculele partidelor, chiar dacă unii deja vorbesc depre cine va fi șef la județ, cine adjunct, care director pe la vreo instituție, de parcă electoratul nici nu ar conta! Iată de ce fiecare trebuie să înțeleagă necesitatea de a merge la urne și de a-și exprima exact opțiunea, fără a ține seama de sondajele măsluite, de declarațiile pompieristice sau șantajele „binevoitorilor”. A-i lăsa doar pe cei din „turmă” să hotărască pentru tine este dezastruos. Nici ciobanul, nici cîini care vă vor latră ori de cîte ori veți încerca o „evadare” și nici măgarul convins că duce povara sorții voastre pe drumul uitării de sine nu mai pot fi schimbați apoi.
Lasă un răspuns