CONEXIUNI Dictatura democrației

Ștefan RADU

Funționarea democrației diferă esențial de teoretizările principiilor sale fundamentale. În viața de zi cu zi, democrația presupune aplicarea strictă a legilor și regulilor de convețuire: „Libertatea mea încetează la vîrful nasului tău!” – spunea cineva, cu multă vreme înainte ca noi, românii, să fi redescoperit democrația. Bune sau rele, normele stabilite de majoritate, pe căile politice consacrate, trebuie respectate neabătut pînă ce ele vor fi modificate, îmbunătățite sau abrogate.

Ceea ce se petrece la noi nu are de-a face cu democrația. La nivel mental, trăim într-un alt sistem. Mimăm civilizația dialogului, sîntem doar declarativ toleranți (și ce înseamnă toleranța decît o respingere politicoasă sau o acceptare în silă, pentru o foarte scurtă perioadă?) și ne enervează la culme limitările impuse de jocul democratic. Zilele trecute, întreaga națiune s-a revoltat la anunțarea eliberării din arest a lui Gregorian Bivolaru. Individul îmi este extrem de antipatic. Însă modul în care a acționat Poliția este inacceptabil. Desfășurarea excesivă de trupe speciale, camere de luat vederi menite să înregistreze spectacolul unor descinderi organizate parcă pentru parada de 23 August, uși sparte cu barosul, femei ținute aproape goale, culcate la pămînt precum cei mai periculoși teroriști, confiscări de reviste porno și manuale despre libidou, toate amestecate fără vreo logică. În final s-a dovedit că – de fapt – Poliția și procurorii nu aveau nici un capăt de probă și au făcut perchezițiile cu speranța că vor găsi ceva compromițător. Cum era de așteptat, Justiția a anulat mandatul de reținere, pecetluind incompetența anchetatorilor. Revistele porno – cîtă vreme se vînd la orice chioșc – nu scrie nicăieri că este interzis să la ai în casă. Dincolo de activitatea MISA – care ar trebui să facă obiectul unor cercetări minuțioase – și de posibilele matrapazlîcuri patronate de liderul acestei mișcări, rămîne încălcarea unor principii ale democrației: pînă la proba contrarie, un om este considerat nevinovat. Pe mine m-a îngrozit gîndul că oricînd pot să mă trezesc în balcon cu mascații, iar ușa să-mi zboare din țîțîni doar pentru că – la un moment dat – un procuror lovit de streche a auzit, la o bere, că dețin bombe în apartament.

În mintea multor funcționari, faptul că slujesc statul îi face să se creadă deasupra celorlalți cetățeni. Uită că sînt plătiți de aceștia, că ei au doar datoria de a administra averea publică și că sînt în slujba comunității. Mai deunăzi, o doamnă, cu funcție importantă în administrația locală, reclama faptul că, în loc să fac anticamera la biroul ei de funcționară, am apelat la consilierii locali pentru a promova o serie de măsuri care să corecteze ceea ce ea nu îndeplinise ca sarcină de serviciu. Dumneaei greșea fundamental: consilierii sînt reprezentanții aleși ai cetățenilor și rolul lor este tocmai acela de a interveni în favoarea alegătorilor. Chiar activitatea de lobby se bazează pe acest principiu democratic. Eu, cetățeanul nemulțumit de activitatea unui funcționar sau a unei instituții, mă adresez consilierului care cred că mă reprezintă cel mai bine și fac presiuni în interes propriu, atît cît îmi permite legea. Funcționarii – fie ei polițiști, procurori, directori prin ministere, primării sau consilii județene – există doar pentru a îndeplini deciziile comunității așa cu au fost ele stabilite prin intermediul aleșilor (parlamentari sau consilieri). Cînd încep să creadă că ei, funcționarii, conduc societatea, atunci ne îndreptăm către dictatură. Și atunci, în miez de noapte, perchezițiile sînt posibile fără a exista probe consistente, adeverințele și autorizațiile se obțin doar contra unor șpăgi „adevărate” vîrîte în buzunarele funcționarilor bățoși, iar despre democrație mai auzim vorbindu-se doar în dezbaterile televizate. Este necesară o profundă schimbare de mentalitate din partea fiecăruia dintre noi. Trăim vremuri noi, regulile se adaptează din mers și dacă „înțeleptul are rara satisfacție de a cădea în «păcatul prostiei», prostul are privilegiul de a rămîne neclintit, ferm și permanent pe poziția lui inițială” (Vasile Pavelcu – „Elogiul prostiei”, 1999). Uneori nu-i decît un pas între cele două ipostaze…