Ștefan RADU
După tragicele evenimente de la Madrid, s-a vorbit cu multă insistență despre disperarea românilor care fug de sărăcia din țară. S-a spus că și după ce au trecut prin groaznicele momente ale exploziilor declanșate de teroriști – unii și acum se află spitalizați în stare gravă – nu vor să revină în România. O mamă, care timp de peste 24 de ore a știut că fiica ei este moartă (așa anunțase un post de televiziune specializat în valorificarea nenorocirilor umane), în momentul în care a fost contactată telefonic de fata vie și nevătămată, a implorat-o să revină acasă. Răspunsul a fost sec: „Ce să fac în țară? Să mor de foame? Mai bine trăiesc decent aici, chiar dacă risc să fiu împușcată.” Dramatică opțiune!
Ce-i face, oare, pe românii plecați aiurea, prin lume, să riște totul? Am un prieten ofițer de marină comercială, cu toate gradele profesionale obținute după eforturi și sacrificii de-a lungul a 15 ani, care, în 2001, s-a stablit în Statele Unite. Îmi spune că și acum este privit cu suspiciune. Lunar, FBI se interesează de soarta lui – chiar dacă nu a lipsit o zi de la slujbă – și dreptul de rezidență permanentă îi este amînat de la un trimestru la altul. Soția lui nu a fost nici acum angajată (este asistentă medicală și face voluntariat, la un spital, de mai bine de un an), iar copiii îmi mărturiseau că încă, în pauza mare, își mănîncă sandwich-ul singuri. Prietenul meu este, uneori, trist pentru că a început să uite noțiunea de prieten, așa cum o știa acasă.
Un alt amic, navetist între România și Italia, uneori povestește cum se descurcă în străinătate. Recunoaște că pentru 700-800 de euro pe lună trebuie să renunțe la toate comoditățile cu care se obișnuise în țară. Locuiesc patru-cinci persoane într-o cameră, undeva în suburbiile marilor orașe, cumpărăturile se fac doar de la supermarket (pentru că este mai ieftin), iar în ceea ce privește slujbele se mulțumesc cu ceea ce găsesc. Puțini visează la un contract de muncă legal, cu toate asigurările în ordine. Sînt un fel de zilieri – mulți dintre ei – gonind între carabinieri și angajatori. Un fost coleg din presa locală, stabilit de mulți ani în nordul Italiei, se consideră „om aranjat” doar pentru că are propriul apartament cu două camere, unde cei patru copii ai săi dorm în paturi supraetajate, iar el și-a montat patul aproape de tavan pentru ca dedesubt să aibă loc biroul și calculatorul. În curînd, speră să i se aprobe un împrumut pentru a-și deschide propria-i afacere. De cîte ori am discutat cu el, a afirmat cu tărie că nu are de ce să mai revină în România. Un alt coleg de breslă, plecat în Anglia în urmă cu vreo cinci ani, după ce a avut o bursă de studii, căsătorit acolo, mi-a telefonat în urmă cu cîteva luni să-mi spună cît de bucuros este pentru că are, în sfîrșit, un loc de muncă stabil: lucrează la o firmă de curierat care acoperă tot centrul insulei. Se suie la volan la 4-5 dimineața și revine acasă la 9-10 seara. Uneori are de treabă și în week-end. Cînd eram colegi de redacție, nu reușea să ajungă la ședința zilnică de la ora 9…
De ce oare, după ce pleacă din România, mulți concetățeni de-ai noștri sînt mai harnici, mai responsabili, iar unii par dispuși la cele mai ciudate compromisuri și sacrificii? Culmea este că atunci cînd vin acasă, în concedii, nu se arată frustrați sau dezamăgiți de aventura lor. În schimb, noi, cei de aici, avem o continuă stare de insatisfacție. Singura explicație pe care o bănuiesc poate fi aceea că trăim, toți, o himeră. Cei plecați au conștientizat că noile țări în care s-au stabilit nu le datorează ceva, ba chiar ei sînt datori pentru că sînt acceptați. Nu-i interesează cît de corupți sau panglicari sînt italienii, spaniolii, englezii sau americanii pentru că e treaba lor cum își administrează „casa”. Aici, în România, știm că este „casa” noastră. Cerem drepturi egale, șanse echitabile și nu putem să acceptăm senini ca escrocii să ajungă parlamentari sau primari, ca miliardarii născuți în debaralele partidelor să falimenteze economia națională, iar guvernanții să experimenteze programe aberante pe seama noastră. Starea de frustrare care îi îndeamnă pe conaționalii noștri să-și ia lumea în cap este ca o erupție epidermică a unei vechi concepții: „Nu pot fi slugă la unul mai prost ca mine!”… Dacă tot ne este menită umilința, atunci măcar să o suportăm de la străini… Fugim de acasă precum copiii supărați pe părinții iresponsabili, alcoolici, hoți și perverși: nu sperăm neapărat o viață mai bună, dar măcar vrem să nu fie mai rău.
Lasă un răspuns