Ștefan RADU
Am citit, zilele trecute, despre inițiativa Colegiul Cantemir din Onești de a desfășura activități proprii în spiritul nevoii de integrare europeană. Interesul meu a fost cu atît mai mare cu cît am o slăbiciune aparte față de această școală: pe vremea cînd era Liceu de Energetică, am trăit mîndria de a fi fost șef de promoție într-o generație care, mai apoi, a confirmat pe deplin. În primul moment, am crezut că eforturile actualei conduceri a Colegiului se înscriu într-o strategie mai amplă a Ministerului de resort. Din datele făcute publice, însă, nu reiese așa ceva. De fapt, și în serioasa chestiune a integrării europene, fiecare se descurcă pe cont propriu. De altfel, Uniunea Europeană – ca noțiune – are semnificații diferite de la persoană la persoană și de la instituție la instituție. Patronatele se tem de șocul concurențial ce va urma termenului fatidic din 2007; cîteva partide ar dori o aderare rapidă; PSD visează la monopolizarea evenimentului și tratarea lui ca o victorie pur electorală; iar țăranii deja nu mai știu dacă vor mai avea voie să caute găinile de ouă…
O dezbatere serioasă pe această temă și eliberată de nuanțele partinice penibile nu s-a făcut încă în România. Sondajele de opinie indică un inconștient procentaj de adeziune la strategia de aderare, însă puțini sînt cei care cunosc amănunte despre cum s-au negociat capitolele referitoare la economie și administrație. Primirea ca membru în clubul select occidental presupune nenumărate compromisuri și sacrificii pe care le vom suporta noi, cetățenii acestei țări. Puținii analiști care îndrăznesc să comenteze aceste fenomene dovedesc o mult prea mare reținere în a atrage atenția asupra zonelor gri legate de viitorul nostru statut într-o Europă unită. Motivul este simplu: specialiștii au argumentele și convingerea că integrarea României în Uniunea Europeană este nu doar necesară, ci de-a dreptul vitală. De aceea, a face vîlvă în jurul unor dezavantaje punctuale și trecătoare (dacă vom strînge din dinți și vom depăși crizele ce vor apare) poate duce la inițierea unui val de respingere populară a ideii de integrare, mult mai periculos decît entuziasmul inconștient de acum. Românii, de-a lungul istoriei lor, s-au dovedit mult mai eficienți atunci cînd au fost puși de natură sau de contextul politic internațional în fața unei situații critice decît în momentele îndelung pregătite. Domnitorul Cuza, în cîțiva ani, a importat toate instituțiile occidentale, le-a organizat și le-a obligat să funcționeze într-un mediu absolut ostil, supus unor tradiții seculare, conservator și încăpățînat. A trebuit să abdice, a fost victima mediului politic inerțial, însă construcția sa administrativă a rămas și s-a dezvoltat.
Mereu am sărit etape. Ceva bun, în țara asta, a trebuit să fie făcut cu forța sau – măcar – ignorînd voința de moment a maselor manipulabile. La începutul secolului XIX eram o țară feudală, iar numai după o sută de ani aveam o economie capitalistă bine conectată la tendințele europene. Saltul nu s-a făcut prin voință populară, ci prin riscuri asumate de către excepționala clasă politică de la 1900. Ne place să ne amintim de figurile emblematice de atunci, însă cu greu întoarcem privirile în prezent. Recent, la lansarea unei importante cărți despre Ion Borcea (semnată de Victor Mitocaru), profesorul universitar Dumitru Bontaș, cu o tristă ironie, întreba retoric: „Peste o sută de ani, dacă vor exista urmași interesați să studieze ce se întîmplă astăzi, vor avea ei, oare, despre ce și despre cine să scrie?!”… Dramatică întrebare într-o vreme în care ar trebuie să avem conștiința istoriei. În timp ce la un liceu de provincie profesorii și elevii țin să contribuie la efortul general de dinamizare și modernizare a societății noastre, la vîrful politicii se petrec cele mai josnice lucruri posibile. Jurnaliștii germani de la „Der Spigel” caracterizează România drept „țara unde șpaga are cinci denumiri” și unde corupția nu mai este de mult un fenonomen întîmplător. Averea statului este furată cu acte legalizate de notari cumpărați, cei puși să apere bunul public „închiriază” femei de la țigani miliardari, iar interesele materiale care leagă prin fire nevăzute parlamentari, judecători și oameni de afaceri duc în derizoriu principiile doctrinare și strategiile pompoase, bune doar pentru ochii și urechile comisarilor europeni. Am ajuns să ne integrăm în Uniune prin miile de români care muncesc pe rupte în Occident, prin sutele de studenți care uimesc profesorii din Spania, Franța, Anglia sau America, prin organizațiile de tineri care se dovedesc mult mai preocupate de destinele acestei nații decît toți liderii gomoși ce defilează pe micile ecrane.
Lasă un răspuns