Ghiorgi IORGA
Situația în care se găsește intelectualul iranian de astăzi îl obligă să nu se mai preocupe de vîrstele de aur retrospective, ci de maniera în care își va construi viitorul. Iar ceea ce e necesar să caute în islamul original e o metodologie a prezentului. Cei care au o formație occidentală evidentă, profundă sînt înclinați spre o analiză socio-istorică și spre proiectul ce decurge din aceasta. Ca pe Sariati și alții din epoca lui, pe gînditorii iranieni de astăzi îi fascinează, chiar dacă în mod negativ, marxismul, care, prin materialismul său, se opune într-adevăr oricărei religii. Unii, mai îndrăzneți, impută improprietatea termenului, cînd acesta se referă la societățile orientale pe care subdezvoltarea le prezervă încă de la împărțirea în clase, în timp ce islamul, îndrăgostit de comunitate, de totalitate, crede că arată o cale ireductibilă la ideologiile capitalului și cele ale proletariatului. „V-am întemeiat ca națiune mijlocie (ommatan vasatan)”, spune Coranul. Or, nu credem că, pentru comunitatea musulmană, „mijlociu” desemnează o situație geografică, ci e vorba de o a treia cale în dezbaterile mari ale lumii, o cale ce se află la distanță egală de erorile simetrice ale liberalismului și ale socialismului …
Discursul unora dintre intelectualii iranieni e o reacție împotriva materialismului, susținută totuși de o viziune dialectică și care se inserează între legalism si idealism, abstracție și înclinare spre concret. Despărțire sau depășire? Ceea ce e sigur e că aceștia dau un sens pur arhetipurilor poporului iranian. Ei arată pînă la ce punct limba veche acumulează, ca să semnifice „religie”, termeni care sugerează mersul, căutarea, problema. Dacă asta e adevărat, atunci s-a terminat cu dogmatismele, ritualismele, clericalismele: aceștia rătăcesc în expresiile, instrumentele și mijloacele sfîrșitului!
Dincolo de apologetica sa, Coranul îndeamnă la cunoaștere, iar „cunoașterea” (e r f a n) intră în seria larg sinonimică a „științei” și a
„spiritualității”. Recuperare reciprocă, debordantă, dar a căror axă comună nu e mai puțin istorică și rațională, după opinia noastră. Deși au avut unele idei comune, înainte de revoluția islamică, intelectualii iranieni se despart, pînă la urmă, de Khomeiny, din pricina tipului de gîndire: incoativă și problematică, pe de o parte, instituțională și normativă, pe de alta: un islam al progresului față de un islam retrospectiv…
Scriam mai sus despre această nefirească pasiune comună tuturor religiilor, astăzi: alterarea în ideologie, pe de o parte, utopia, pe de altă parte. Lucrul cel mai rău care se întîmplă e că acestea se întorc mereu către trecut. Ce se petrece se repetă. Tentația unor reforme islamice e de a recuza, în numele ortodoxiei, mișcarea, problema. Înăbușitorul dogmatism aplicat, în locul invenției revoluționare, ierarhiile clericale aflate în prezent la putere ne par a fi la antipozii a ceea ce a gîndit, în materie de dogmă, un tînar gînditor ca Sariati.
Cum să faci din unitatea caracteristică a acestei mari religii o dinamică deschisă? Trebuie să vedem în surate o formă factitivă ce implică nu statica unității satisfăcute, ci efortul pentru unicitatea de neatins. Fixarea Profeției în Mohammad, departe de a semnifica o desăvîrșire, proclamă că, o dată cu sfîrșitul revelațiilor, inițiativa plenară îi revine omului. Omului, acestui „coleg de muncă al lui Dumnezeu” (Eqbal) sau mai degraba oamenilor, al – Nas: nu-i aici titlul ultimei surate, în care termenul „oameni” revine de cinci ori în șase versete? Nu e remarcabil că surata aceasta se plasează simetric cu „Fatiha”? Cosmologie, de o parte, antropologie, de cealaltă; prezența lui Dumnezeu Atotputernicul, prezența Omului. Interesant e că unii cititori avizați ai Coranului au propus să se traducă al – Nas prin „mase”, nu prin „oameni”! Cît de departe sîntem de singurătățile dogmatismului…
Pentru Ali Sariati, umanismul nu e un concept academic, ci o luptă colectivă. Această deschidere spre efort, spre căutare, spre lupta tuturor el o fundează pe Coran și pe exemplaritatea primilor imami. Noua lectură, ce presupune o compatibilizare a mesajului cu starea actuală a lumii. Cum ar putea fi altfel? Validitatea transistorică a revelației, noțiune inerentă islamului, postulează că trebuie să luăm în seamă și schimbarea de situații. Prin coaliție a conservatorismului social, a interesului de clasă și a lenei spiritului va găsi concepția opusă atîția adepți?
Contra acestui imobilism, islamul s-a întărit cu noțiuni ca „efort categoric” (edjtehad), transformare (tadjdid), reformă (eslah), termeni pe care interesul și inerția i-au confiscat adesea și i-au făcut neputincioși.
Cunoscuți gînditori din diverse sfere ale culturii, clerici și laici, au simțit pericolul și au încercat să-l preîntîmpine, constituindu-se într-o serie de aur care merge de la Sah Walyullah și Eqbal la Abulkalam Azad, de la emirul Abdel Kader pînă la Seikh Abduh și Ali Sariati, ca să nu-i amintim decît pe cei morți. Reformițti? Revoluționari? Pregătind o primenire a islamului, ei n-au făcut decît să-l întoarcă la mesajul original… (Va urma)
Lasă un răspuns