CONEXIUNI Ocarina și ansamblul

Ștefan RADU

Din teracotă sau din tablă, cu cîteva găuri laterale, ocarina este un instrument ciudat, devenit un fel de mîndrie națională. Am văzut zeci de emisiuni TV în care mînuitorii respectivului obiect erau prezentați drept veritabili virtuozi doar pentru că sînt din ce în ce mai rari cei ce știu să-l mînuiască. S-a creat și un fel de club exclusivist al specialiștilor care jură că sunetul scos de ocarină este cel puțin la fel de valoros precum cel al flautului. Sînt români care se consideră iubiți de Dumnezeu doar pentru că avem în patrimoniul nostru ocarina. E un fel de identificare stranie la nivel de mentalitate colectivă.

E un instrument simplu, la îndemînă, ieftin și – de ce nu? – șmecher. Îl ascunzi în palmă, sufli în el pînă la disperare și te bucuri. Originea îi este neclară, însă mulți sînt cei care jură că are o ascendență nobilă. Sînt locuri unde este de nelipsit: sunetul ocarinei face hora mai alertă, doina mai tristă și bucuria mai gălăgioasă. Singură, îi este greu. Împreună cu taraful, vrea să fie solistă! Nu poate accepta un rol modest în coloană. Mică și gălăgioasă, ocarina, în pauza dintre două ieșiri la rampă, explică celor care au răbdarea de a o asculta că este rudă pe linie directă cu vărul flaut de la Filarmonică, iar orga nu-i decît un cor mai mare de ocarine care au uitat de unde au plecat. Pentru a-și dovedi orgoliile (nesatisfăcute), pune la bătaie invitațiile unor mari creatori de muzică modernă care i-au oferit un rol aparte în concerte experimentale. Adică – iată – nu-i este străină marea scenă unde se cîntă partituri simfonice. Mai mult chiar: este convinsă – ocarina – că fără ea, aceste mari opere ar fi fără farmec, fără valoare. Dacă se întîmplă cumva să i se amintească faptul că tot instrument de taraf a rămas, ocarina întoarce foaia: îți demonstrează cît de importantă este tradiția strămoșească, zestrea identitară doar de ea păstrată intactă și viitorul comun ce nu se poate construi fără prezența ei definitorie. Notele false – pe care le scoate din cînd în cînd – nu sînt vina ei: cei care se folosesc de ea habar nu au de acest meșteșug! Și-apoi ce importanță au notele?!! Măiestria este totul și grija de a păstra linia melodică la modă! Restul sînt fițe pentru Scala din Milano…

Sîntem tari la ocarină! Nimeni n-ar îndrăzni să nege supremația noastră în domeniu. Într-o țară în care statul te obligă să furi pentru a recupera din jaful oficial al cărui victimă ești, partitura impusă de dirijor este un lux prea mare. Cîntăm după ureche, după cum șuieră vîntul prin cotloanele istoriei, și ne credem soliști șmecheri într-un spectacol pe care nu l-am pus noi în scenă. Doinim necazul pe găurile asimetrice ale ocarinei, încăpățînați în a nu renunța la taraful vechi, cu țambal și tobă spartă. Am primit partituri de la cei mai mari compozitori și dirijori, însă, în loc să recunoaștem că nu prea ne pricepem la notele muzicale, mimăm cîntatul după reguli. În țara asta legile se aplică doar atunci cînd se declanșează vreo campanie. Uitați-vă cum se circulă pe șosele: mașinile sofisticate ale Poliției, dotate cu radare de ultimă oră, vînează șoferii fără pile, care au depășit viteza cu doi kilometri, în timp ce pițifelnici cu bani sau funcții ignoră culorile semaforului. Ce-i drept, aceștia trec pe roșu cu viteza legală!

La noi, doar rezultatul contează! Sună frumos muzica de taraf? Se bucură oamenii și horesc pînă ce cad lați? Atunci ce rost mai are partitura?! De ce să renunțăm la floricelele lăutărești cînd se poate și așa? Tot farmecul nostru stă în păguboasa știință de a ne descurca. S-au făcut averi în cinci ani cît la alții în cinci generații?! Înseamnă că se poate! Ocarina cîntă mai cu foc și acoperă vacarmul protestelor venite de peste tot. Îi vom învăța pe contestatarii noștri – dacă e nevoie – că „Simfonia destinului” se poate cînta și din frunză, toamna, cînd se scutură mai toate speranțele… Aflat în Statele Unite, președintele Iliescu explică americanilor că la români corupția este altfel și că miniștrii, coloneii, polițiștii, funcționarii prinși cu mîța – la urma urmei, victime ale tranziției – sînt mari maeștri într-ale ocarinei. Numai că spectacolul național a început să-i plictisească pe occidentali, nededați încă la chermezele cu lăutari. Ei preferă precizia și acuratețea partiturilor lui Bach, unde țambalul nu prea își găsește locul.