CONSEMNĂRI

Stăpînul amintirilor

Eugen VERMAN

Mă văd cam la trei – patru zile cu Ștefan Bisoc. E de la țară, nu prea departe de Bacău, din Siretu, sat din comuna Săucești așezat pe malul drept al rîului amintit. âl știu de vreo trei decenii, pe atunci avea vreo cincizeci de ani, era în putere, voinic și ațos ca șufa din fibre de oțel, așa era, deși văzîndu-l așa mic de statură îl credeai neajutorat. Pe vremea aceea mergeam des la Săucești, mă împrietenisem cu mai-marii comunei – Constantin Riglea – primarul, Viorel Savin – președintele ceapeului, nu mai zic de brigadieri, între care și Ștefan Bisoc… Oameni de la care aveam să învăț multe, chiar dacă și ei au învățat cîte ceva de la mine, la urma-urmei toată viața înveți. La Siretu era brigadă mare, Ștefan Bisoc avea în brigadă vreo sută de oameni, dar în sat mai erau vreo trei brigadieri, după cum își amintește, acum, nenea Fănică… De cîte ori mă văd cu el, zăbovesc preț de mai multe minute întrebîndu-l ce mai face, cum o mai duce cu sănătatea, ce mai e nou prin comună și prin satul lui, ce mai face domnul Manea, primul fost președinte, ce mai face actualul primar, domnul inginer Viorel Savin, ce mare păcat că s-a stins părintele Costică Munteanu, ce glas frumos avea… !, pe la fosta fermă ce mai e… ?, și, tot așa, întrebări de felul ăsta. Clipind des din ochii mereu lăcrimați, deși ochelarii au multe dioptrii, nenea Fănică răspunde cu plăcere, după care, de fiecare dată, adaugă, filosofic : „Pînă la urmă, dacă sîntem stăpîni pe ceva, acestea sînt amintirile proprii… Pe ele nu ni le poate lua nimeni… Se vor șterge doar cînd ne vom duce… ” și cînd spune asta pleacă ușor capul și glasul îi cam tremură. Vine, de obicei, mai întîi la piața mare, unde vinde lapte și unde îl întîlnesc, de fapt, și eu. într-o vreme – să fie vreo patru, cinci ani de atunci – venea cu două sacoșe mari, în care aducea multe bidoane cu lapte. „Nu mai am decît o vacă. Aveam trei, dar, gata, nu mai pot munci! Am, de-acuma, 82 de ani, îs bătrîn, eu mai pot cum mai pot, da’ nevastă-mea, cu toate că are numai 79, e mult mai bolnavă. Gata, nu mai trece mult…”. Aici se oprește și, parcă vinovat de ceva, pleacă iar capul. Eu aș vrea să ne mai întîlnim mulți ani de-acum încolo. Doar să ne mai îngăduie timpul…e obicei, mai întîi la piața mare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!