Consens fără unanimitate

Mihai BUZNEA

Ceea ce se aștepta de multă vreme, s-a întîmplat: partidele politice românești să-și exprime deschis și hotărît consensul în legătură cu o chestiune politică majoră, ce ține de siguranța și viitorul nostru ca stat și națiune. Dar pentru a se ajunge la acest dorit consens a fost nevoie ca într-un alt colț de Europă să se producă un eveniment major cu consecințe încă nebănuite pentru multe dintre popoarele continentului nostru: declararea independenței provinciei Kosovo, leagănul istoric al statului și națiunii sîrbe. Reacțiile care au urmat ne sînt cunoscute, altele sînt așteptate spre a fi incluse în ecuația ale cărei necunoscute încă nu pot fi evaluate. Dar poate că acestea ne interesează mai puțin pe noi, românii, la modul direct, și mai mult prin efectul dominoului. România nu va recunoaște oficial noul stat, care s-a născut printr-un act ilegal de drept constituțional; nici acum, și nici mai tîrziu. Poziția este cum nu se poate mai clară și a fost exprimată atît la consultările inițiate la palatul Cotroceni de președintele Traian Băsescu, în Declarația prezidențială, cît și în declarațiile Guvernului și ale Parlamentului.
Cu aceste precizări ar trebui să punem punct și să revenim la ale noastre celelalte chestiuni. Numai că lucrurile nu stau chiar așa de simplu pe cît le-am dori să fie. Consensul politic românesc nu este unul de unanimitate. Pentru că există și o opinie divergentă. Poate că acest detaliu de conotație lingvistică ar trece neobservat, sau poate chiar acceptat, dacă el nu ar veni din partea veșnicilor opozanți în chestiuni majore: UDMR. Care prin liderul său Marko Bela a ținut să iasă la rampă, înaintea tuturor, cu o declarație în totală contradicție cu spiritul național: România ar trebui să recunoască noul stat european Kosovo cît mai repede cu putință. Venită din partea unui politician cu o asemenea anvergură, o atare atitudine sfidează și incită. De altfel, un grup de studenți maghiari din Cluj-Napoca a ținut să-și reitereze revendicările de autonomie a ținuturilor transilvane la scurt timp după anunțul liderilor kosovari, iar reprezentanți ai Uniunii Civice Maghiare s-au folosit de același eveniment pentru a readuce pe tapet chestiunea autonomiei Ținutului Secuiesc. Pentru astăzi, în municipiul Sf. Gheorghe este anunțat un miting pe această temă. Și lucururile nu se opresc aici. Mai sînt necesare, așadar, alte demonstrații care să ateste atitudinea antiromânească manifestată preponderent prin formule agresive și în disprețul total al adevărului istoric și realităților imediate? Cunoscîndu-le năravurile, caracterul și tupeul, întrebarea nu este decît una retorică.
Similitudinile între Kosovo și Tg. Secuiesc nu există decît în mințile înfierbîntate dominate de naționalism ale promotorilor separării unor ținuturi românești pe criterii pur etnice. Inițiativele legislative și programele avansate de UDMR, UCM, AMCR pedalează pe presupusele discriminări la care ar fi supuși etnicii maghiari. Realitățile ne spun, însă, cu totul altceva: putem vorbi despre discriminare, dar despre o discriminare pozitivă. Maghiarimea din România se bucură de toate drepturile politice posibile, și chiar mai mult decît atît, fapt recunoscut de toate organismele europene, dar și de cele internaționale. A insista pe acest gen de discurs nu înseamnă altceva decît a nega evidențele, dar și riscul de a cădea în ridicol. Cu consecințele firești: discreditarea totală și definitivă în fața celor pe care îi reprezintă și pierderea credibilității. Se pare, însă, că acest aspect este tratat ca un aspect minor din moment ce direcția și forța atacurilor își au țintele neschimbate. Prin Dosarul Kosovo nu s-a creat nici un precedent periculos, sînt de părere oamenii politici și analiștii fenomenului respectiv; România nu este pîndită de pericolul divizării, deși unele tulburări pot să apară. Chiar de la tonul vindicativ și agresiv pe care îl preferă cei care, chipurile, și-au asumat rolul de a-i reprezenta și de a promova așa-zisele interese legitime ale conaționalilor lor. Lecția Europei, cu Carta Drepturilor Omului și Declarația de la Helsinki a OSCE, se dovedește a fi un test de fidelitate dificil și greu de înțeles și acceptat. Timpurile se schimbă și, odată cu ele, și relațiile dintre entitățile statale. Doar încăpățînarea rămîne așa cum le-a fost dată unora. Asezonată cu visuri iluzorii.rbe. Reacțiile care au urmat ne sînt cunoscute, altele sînt aștept

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!