„Consider că am un singur talent: teatrul”

• consideră Horia Suru, elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Ferdinand I”

” Rătăcitoare umbră este viața,/ Nimic mai mult, un biet actor pe scenă”, afirma W. Shakespeare. Pe lîngă rolul de elev al clasei a XII-a la C. N. „Ferdinand I”, Horia Suru joacă și rolul Actorului.

– La ce vîrstă ai început să faci teatru și unde?

– Debutul meu pe scena teatrului îl constituie clasa a IX-a, atunci cînd sora mea m-a dus la Clubul Britanic și am fost surprins să observ că acolo chiar se făcea teatru. Pe parcurs, am ajuns și la Clubul American, iar pînă nu demult am avut o trupă proprie, ce se numea „Too many humans”, dar care nu mai joacă pentru că sînt

ocupat cu bacalaureatul.

– Ce roluri ai interpretat pînă acum? Care dintre ele îți este mai aproape de suflet?

– Bineînțeles că la început am făcut figurație în cîteva piese, dar, în general, am jucat personaje mai în vîrstă ca mine, ca de exemplu rolul lui „Oberon” în „Visul unei nopți de vară”, piesă cu care am avut ocazia să ajung la New York. Personajul cel mai drag mie este „Jerry” din piesa „Zoo story”, scrisă de Edward Albee, deoarece mi s-a părut cel mai greu și cel mai ofertant; această piesă a fost jucată pe scena teatrului băcăuan, în Timișoara (care este și orașul meu preferat), în Arad, în București la Sala Palatului, și chiar în Belgia.

– De ce altcea te mai ocupi?

– Consider că am un singur talent: teatrul. De patru ani sînt fidel acestuia, dar în copilărie am practicat fotbalul timp de șase ani. Nu se poate compara fotbalul cu teatrul, dar pot asocia antrenamentele cu repetițiile, datorită unor factori ca: spectacolul și accentul ce se pune pe relația individ-grup.

– Spune-ne cîteva lucruri mai puțin cunoscute nouă, amatorilor de teatru!

– În primul rînd, nu e necesară o identificare cu personajul pe care îl interpretezi, deoarece intervin tehnica dobîndită de actor, mimica, gestica, etc. Un alt „secret” este acela că nu avem ticuri pentru că teatrul ne-a dezobișnuit de ele; atunci cînd ajungi să-ți conștientizezi gesturile, acestea nu mai sînt ticuri pentru că pot fi controlate. Alt amănunt e faptul că se mai întîmplă să uiți fragmente din rol; odată mi s-a întîmplat să uit două pagini și am apelat la un mic truc: improvizația. Dacă îți cunoști rolul, e ușor.

– În ce alte piese ai mai jucat?

– În „Autoportret”, în „Maestrul ordinului de Santiago”- rol cu care am cîștigat premiul „Cel mai bun actor” la festivalul „ID Fest” de la Bacău în 2001, iar mai recent am jucat împreună cu Eliza Judeu în scurtmetrajul difuzat la unul din posturile locale, în filmul „Citîndu-l pe Cărtărescu”, ecranizare după romanul „Dragostea”, film realizat de patru oameni: Eliza care s-a ocupat de scenariu, Marius Curucli de imagine, Alex Judeu de montaj, iar eu – de muzică.

– Crezi în aplauzele publicului?

– Pentru munca care se depune pe scenă, spectatorul e dator să aplaude. Actorul își dă seama imediat de natura aplauzelor: simțite sau imitație în lanț.

– De ce această schimbare de la actor la regizor (mă refer la piesa „Istoria comunismului povestită bolnavilor mentali” a lui Matei Vișniec)? Consideri că e un pas înainte?

– Am făcut regia acestei piese din mai multe motive: unul dintre ele este că nu am vrut să mai joc în engleză pentru a mă putea concentra pentru pregătirea la facultate; apoi, nu am descoperit încă ce e regia, dar vreau să continui. Nu e o schimbare pentru că nu am părăsit rolul de actor. Pe de-o parte, regizorul e mult mai important, pentru că e „capul” care le vede pe toate, și, pe de altă parte, teatrul poate exista fără regizor, dar fără actor, nu.

– Povestește-ne cîte ceva despre festivalul „T4T” de la Timișoara, unde împreună cu trupa Clubului Britanic ai cîștigat o sumedenie de premii. Apropo, nu a existat și un premiu pentru cel mai bun regizor?

– Au participat trupe din țară și din afară; au existat și trupe favorite, precum cele din Iași, Piatra, Timișoara pentru prestațiile din anii anteriori. Un membru mai cunoscut din juriu a fost Florin Piersic jr. Pînă acum doi ani exista și acest premiu, dar acum nu mai există, pentru că regia pieselor e, de obicei, asigurată de un profesionist, și nu de un licean.

– Ce te încîntă cel mai mult la competițiile de acest gen?

– E fain să iei premii, mai ales cînd știi că e vorba de munca depusă de tine. Apoi mai e și atmosfera, mă văd la fiecare festival cu oameni care îmi sînt foarte buni prieteni, iar cu unii dintre ei sper să mă întîlnesc la facultate. (A consemnat Andreea ROȘCAN)