Constantin CĂLIN

* Mă contrariază acei „experți” străini care vin și tot vin (pe calea aerului, nu „pe drum de fier”) să ne controleze „temele” și să ne „dea note”! N-am să-i citez aci decît pe cîțiva: Konig, Jansen, Baroneasa Nicholsohn, Verheugen, Obie Moore, Olli Rehn, Pierre Moscovici, Gunther Beckstein, Franco Frattini. Discursurile lor au aceeași mișcare hipnotizatoare: pendulează mereu între „da” și „dar”, între acceptare și refuz. Puse unul peste altul, se confundă; așezate unul lîngă altul, par plagiate. „Da”-ul e superficial, nesemnificativ, nu o dată fals, un tampon pentru a atenua impactul cu „dar”. Mă agasează amîndouă: „da”-ul deoarece ne minte subțire că „sîntem pe calea cea bună”, „dar”-ul pentru că, în absența unor explicații convingătoare, pare o obstrucție, o șicană: „România nu e chiar gata…”. Sîntem un fel de mireasă cu foaia de dotă incompletă. Fiecare din cei ce vin din partea „mirelui” mai cere ceva: știe că guvernul e obsedat de ideea că „fata” le-ar putea rămîne „piatră în casă”. Natura pretențiilor nu-i greu de decelat: o privatizare, un acord preferențial, niște adopții etc. Fire de burghez, „mirele” îmi pare cam lacom: vrea mai curînd banii „miresei” decît „moșia”. Educat, joacă subtil (ca un „comisar” cu „c”, nu ca unul cu „k”), dă o clipă de înțeles că treaba-i gata, ca și aranjată, iar apoi îl introduce pe „dar”. Prin noua exigență mai vrea, firește, concesii. Astfel că, uneori, îmi pare că se gîndește mai mult la divorț decît la nuntă. De-atîtea tîrguieli, chestiunea a pierdut treptat din interes. După nervi, nu-i exclus să urmeze plictiseala. Nu cîndva departe, după ani de conviețuire, ci chiar pînă la ziua semnării actelor de stare civilă. Mă observ atent (pentru a nu mă lăsa derutat de „sondaje”) și văd că mi-i cam indiferent dacă „sîntem sau nu sîntem în cărți”!

* Nu dau sfaturi politice; oricum n-ar ajunge la destinatari. Dar fiindcă suport consecințele politicii, mă interesez (poate prea mult și inutil) de ea, inclusiv de politica externă, care – știu – ține cel mai puțin seama de indivizi, oricît de corect ar gîndi. Nu mă întreabă nimeni, de pildă, ce părere am în legătură cu „Axa”.Și totuși am una: aceea că, înainte de a crede în „Axă”, d-l Traian Băsescu și echipa sa de consilieri ar trebui să creadă în țară: să dorească o Românie puternică, independentă, demnă. Or, cea de azi (de starea căreia, desigur, nu-i singurul vinovat) pare una „asistată”. în loc să se fortifice, respectă „rețetele de slăbire” date de alții, apoi caută sprijin aiurea. „Axa Washington – Londra – București” îmi evocă un trepied pe care l-am avut cîndva. într-o zi, unul din picioarele lui s-a defectat. încercînd să-l repare, tîmplarul l-a sucit, l-a răsucit, iar la urmă l-a scurtat. Acum trepiedul șchiopăta, așa că am renunțat la el. La fel se întîmplă și cu „axele”. Mai devreme sau mai tîrziu șchioapătă, devin instabile, se rup. O cauză e rigiditatea lor.”Axele” limitează relațiile internaționale ale membrilor care le compun. Pretind un gen de fidelitate (politică, militară, comercială etc.) care îi afectează de regulă pe cei mici. Cazul nostru. Sub acest aspect, „strategul” actual e mai puțin inspirat decît „marele strateg” de dinainte de 1990, care era adeptul unei largi deschideri. Faptul acesta se reflectă deja în deficitul economic (vezi datoriile externe și dezechilibrul dramatic dintre export și import) și în nivelul de trai. Cei care stăm locului, abia ne ținem: viață în regim de supraviețuire!

* Am cîțiva prieteni în Israel. Unul dintre ei, reporter sentimental, a trecut nu de mult pe aci. Am vorbit despre toate, sincer. I-am mărturisit că sînt neliniștit pentru viața sa ori de cîte ori aud despre vreun atentat. El s-a obișnuit cu acest gen de angoasă cotidiană. Un pacifist, m-a contrazis cînd i-am spus că imaginea mea despre evrei, dedusă din Biblie, e aceea de neam războinic: Israel e Iacob după ce s-a luptat cui îngerul! Drept argument, mi-a reamintit că actualii săi concetățeni se salută cu „Shalom”, care înseamnă „Pace”. După ce am epuizat de discutat paradoxul, ne-am interesat reciproc de copii și, inevitabil, am recunoscut, fiecare, că am ajuns bunici: o bucurie, dar și o tristețe. Avea, bineînțeles, la el fotografia nepoatelor, două frumuseți zîmbitoare, fete de specialist în computere, care a făcut armata la aviație. întîlnirea cu el și aceste amănunte mi-au revenit în minte, ca-ntr-o străfulgerare, în momentul în care am aflat de tragedia de la Qana, o crimă oribilă, medievală. Văzînd reportajele, mi-a încremenit sufletul la gîndul că excesul de acolo ar putea fi urmat de retorsiuni.

* Marele impotent al lumii actuale: ONU. Se mișcă greu, ca un anchilozat. E din ce în ce mai palid, n-are voce. Dar, chiar dacă ar striga, tot nu-l mai ascultă nimeni. îndeosebi stăpînii lui, cei care îl întrețin. Cum să-i judece și să-i sancționeze pe aceștia? Și-ar pierde pîinea, mai exact cozonacul. Cînd vine vorba de ei, se preface timid, privește în lături, se bîlbîie, amuțește. Vai de capul celui care e în nevoie și-i cere ajutor! Moare de o mie de ori pînă îl primește. Puternicul îl strînge de gît, îl tăvălește, îi rupe oasele, îi smulge dinții și unghiile, ONU vede, dar aidoma arendașului dintr-o cunoscută schiță, îl întreabă pe nenorocit cum a fost. Și nici după repetiție nu reacționează. Cine își pune speranța în el (el în această personificare) are parte doar de decepții. Acumulate, acestea duc la exasperare, un sentiment din ce în ce mai frecvent în lumea de azi.ă la ziua semnării actelor de stare civilă. Mă observ atent (pentru a nu mă lăsa derutat de „son

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!