CONTRAPUNCT Binecuvîntați animalele și bătrînii!

În cele ce urmează, vă voi istorisi două întîmplări adevărate. Citind despre ce-i vorba, veți zice – sînt sigur – că ambele sînt banale. Că ați întîlnit multe astfel de cazuri. Că nu-i nimic spectaculos în ele…

Cu vreo cinci sau, poate, șase ani în urmă, într-un spațiu, rămas ca prin minune, între două garaje din fața blocului meu, se aciuă un cățel. Era aproape în întregime alb, un alb murdar, dar, spre coadă și pe cap, natura îl blagoslovise, dacă pot spune așa, cu cîteva pete negre, stropite, parcă, de un pictor, cu pensula. Privindu-l, îți venea să rîzi; cățelul era hazliu de tot și, dacă adaug și faptul că minuscula lui coadă era, în întregime, neagră, veți avea imaginea corectă a bietului animal ajuns, nu știu de unde și prin ce împrejurări, în zona blocului în care locuiesc. În ce mă privește, nu prea l-am luat în seamă, deși cățelușul era predispus „să încheie” prietenii cu toți cei ce îi treceau prin față „noii sale locuințe”. E adevărat, odată l-am mîngîiat și atunci am constatat că avea o blăniță foarte aspră, aș fi zis că perii de pe spate erau ca la arici, dar aceasta a fost o senzație de moment și atîta tot. În scurt timp, toți vecinii mei l-au îndrăgit – de fapt, iertați-mă, nu chiar toți – nu mai zic de copii. Dar cel mai mult s-a atașat de el domnul Eugen Mardare, vecinul de la etajul trei, care mi-a zis că nu mai putea de dragul lui, zilnic îi ducea mîncare, îi cumpăra, special, oase de la domnul Adrian Cojocaru, măcelarul din piața mare, care, în fapt, lua bani numai jumătate din ceea ce-i dădea bătrînului meu vecin. Pe nesimțite a trecut timpul. Așa cum se întîmplă adesea, s-a descoperit că, de fapt, cățelul era cățea, asta după „nunțile” care s-au încins după vreun an de zile, fapt care a atras și aprobiul unor vecini. Dar, singurul care n-a luat în seamă acest lucru, a fost domnul Mardare care continua, zilnic, dimineața devreme, să-i aducă micului de mîncare. Spun „micului”, pentru că „Fetița” – i s-a dat, imediat, și un nume – era un cîine de talie mică, un „comunitar” destul de comun prin părțile noastre. A venit și iarna, o iarnă cu multă zăpadă și, deodată, așa, pe neașteptate, din cotlonul în care „locuia” Fetița s-au auzit „scîncete” de pui. Să nu uit și să vă spun că domnul Mardare și soția sa i-au adus cîinelui niște țoale călduroase, i-au încropit, cum s-au priceput ei mai bine, un culcuș pe cinste. Și au mai trecut cîteva săptămîni și, într-o dimineață, pe zăpada imaculată din fața blocului, au apărut șase mogîldețe. Parcă erau niște ghemotoace din păr negru, cu ochișori la fel de negri, care abia se tîrau prin omăt. În scurt timp, toți am devenit robii acestor cățeluși, dragostea noastră pentru ei manifestîndu-se în fel și chip, de la adusul mîncării și pînă la a-i lua în mîini și a-i drăgosti. Cel mai fericit era vecinul meu de la etajul trei, care-și continua îndeletnicirea diurnă și care, pe deasupra, le adusese și o pătură plușată pe care se jucau cei mici și mama lor. Și au mai trecut vreo trei săptămîni și, într-o dimineață, plecînd la serviciu, l-am întîlnit pe vecinul meu venind de la căței și plîngînd ca un copil. „Uitați-vă ce a putut să facă o inimă de piatră…!”, atît mi-a spus, și cînd am ieșit din scara blocului, am rămas stană de piatră. Fetița – cățeaua noastră – era moartă și înghețată, cineva o otrăvise, iar cățeii dădeau să sugă scîncind. În aceeași zi, vecinul meu a fost luat cu Salvarea la Spital, făcuse o criză de inimă… De atunci s-a retras în el însuși, nu mai e omul vesel, optimist, pe care-l știam de aproape patru decenii. Cînd îl întîlnesc, atîta spune: „O inimă de piatră! Doamne, cum îi mai ține pămîntul pe astfel de oameni…?”

Zilele trecute am întîlnit-o pe doamna Elena Chelaru, pe care o cunosc din 1965, de cînd ne-am mutat în același bloc. Ea locuiește la scara A, la început au fost doi, adică ea și soțul; acum e singură. Soțul ei, domnul Chelaru, a fost unul dintre cei care și-au vărsat sîngele pe cîmpiile de luptă ale celui de-al doilea Război Mondial, fusese decorat cu ordine și medalii și, în ultimii ani ai vieții, i-a fost amputat un picior pe care-l îmbolnăvise grav în tranșeele din preajma Odesei, a murit în cele din urmă, bătrîn și foarte bolnav. Doamna Elena Chelaru, bătrînă, ducîndu-și durerile și bolile de care suferă, a rămas singură. „Mata ești încă tînăr, mi-a zis odată. Ți-aș dori din inimă, să nu afli ce-i singurătatea”. Ca să scape de singurătate, doamna Chelaru își făcea, zilnic, „de lucru” prin oraș. Mersul la cumpărături i-a devenit, din obișnuință, o obsesie. Deși știa că trebuie să cumpere trei sau patru „mărfuri”, ea cumpăra numai una, ca să iasă de patru ori din casă. Apoi, plimbările diurne, prin parcurile orașului sau pe aiurea. Așa o vedeam zilnic. Dar iată că, în iarna asta, n-am mai zărit-o. Chiar i-am spus soției, o fi bolnavă doamna Chelaru? Și am întîlnit-o, cum vă spuneam, zilele trecute. Roșie la față, transpirată, deși frigul de februarie n-ar fi trebuit să-i creeze această stare, se îndrepta, mai mult fugind, spre casă. „Ce vă grăbiți așa, a luat foc?” – am încercat o glumă. „Mă așteaptă ăla micu’! I-am luat de mîncare!.” Evident, n-am înțeles, pe moment, cine-i „ăla micu”. „Cum, n-ați aflat? – continuă ea. Am un copilaș… Mi-e atît de drag!”.l „Nu, n-am aflat!”, am dat, oarecum surprins, din umeri. Și-și făcu timp cîteva minute: „Într-o noapte din decembrie am auzit un mieunat stins lîngă ușa mea. Știți ce geruri au fost în decembrie. Cred că în noaptea aceea erau – 24 de grade. Să vă spun drept, mi-a fost tare frică să deschid ușa. Cu hoții ăștia… Ăștia îs în stare să imite și o pisică și, știind că ești singură, să-ți dea în cap și să te tîlhărească dacă deschizi ușa. Așa că am stat preț de un ceas în spatele ușii și am ascultat. Mieunatul era din ce în ce mai slab. Cînd am știut, sigur, că e vorba, întra-devăr de o pisicuță, am deschis ușa, încetișor, încetișor, și am văzut că, acolo, pe ciment, mai mult mort decît viu, e un pisoi și l-am luat imediat în casă. L-am hrănit cum am putut în noaptea aceea, mai mult i-am băgat forțat în gură că nici nu putea, aproape, să deschidă gura, și așa l-am salvat și așa l-am adoptat. A doua zi m-am dus la magazin și, din puținii bani pe care-i mai aveam în casă, i-am cumpărat piept de pui și l-am fiert și l-am hrănit. Să-l vedeți acuma. Azi dimineață el m-a trezit, mă prinsese cu lăbuțele de față și mă lingea. Îl iubesc așa de mult. Iertați-mă, mă grăbesc, mă așteaptă ăla micu’, abia aștept să mă joc cu el!”. În timp ce vorbea, vecina mea devenea tot mai însuflețită. Din femeia aceea tăcută, cu fața împietrită de o durere numai de ea știută, a devenit, deodată, alt om.

…Asta am vrut să vă spun. Veți zice că-s două întîmplări banale. Poate… Sînt, însă, sigur, că vecinii mei amintiți aici nu vor spune același lucru (Eugen VERMAN)