Eugen VERMAN
Aflat, cu treburi gazetărești, în toamna anului 1980, la Horgești – comună din județul Bacău – un brigadier de la C.A.P. m-a invitat în via cooperativei agricole. N-a trebuit să merg prea mult – era o zi de mijloc de octombrie, cu soare blînd -, a fost chiar o plăcere „deplasarea” aceasta, și iată-mă în vie. Eu, trăgîndu-mă dintr-un oraș ca Piatra Neamț, unde nu existau vii, mult mai tîrziu, cînd am avut prilejurile de a păși într-un astfel de „teritoriu”, am trăit, de fiecare dată, senzații aparte. În strugurii aceia mari vedeam soarele de primăvară și de vară strîns, cu migală, de această plantă de-a dreptul magnifică, un mister cum sînt toate marile și micile mistere ale naturii. Așa că și de această dată, aflîndu-mă pentru vreun ceas în via C.A.P-ului din Horgești, am trăit aceleași bucurii adînci… Brigadierul – un bărbat bălai, roșu la față, inimos – a desprins un strugure mare, cu boabe roșii, și mi l-a întins. „E Hamburg… Luați și gustați… Nu-i așa că-i o minune…?” Am luat și am gustat… Da, o minune… Via se întindea spre vale, hăt, departe, în trepte, frunza dădu spre rugină și, nu multe zile după aceea, urmă culesul… N-am mai fost mulți ani pe acolo. Amintirea mi-a rămas vie. Iar cînd, în toamna trecută, aflîndu-mă, cu astfel de treburi în comună, și rugîndu-l pe domnul Costică Mitică, secretarul Consiliului Local, să meargă cu mine în vie și să-mi „clătesc ochii” cu imaginea aceea inconfundabilă, omul acesta a plecat capul și mi-a spus, mai mult în șoaptă: „Păi via nu mai e demult… Pe locul acela pe care-l știți sînt pășune sau tarlale mici pe care proprietarii cultivă porumbul… Unii au profitat de terenul propice și au scos ce mai era din vechea vie și au plantat vie hibridă…”
Imaginea terenurilor sterpe, văduvite de ceea ce era, odată, o adevărată mîndrie a agriculturii județului Bacău, poate fi întîlnită la tot pasul. Imediat după apariția și punerea în aplicare a Legii 18 din 1991, proprietarii terenurilor, puși sau nepuși în posesie, n-au putut ține pasul cu accentuarea crizei economice, cu devalorizarea monedei naționale, cu costurile tot mai mari din „amonte” de producție, și au trecut la distrugerea viilor nobile. Unul din specialiștii viticultori din județul Bacău, domnul inginer Jean Axente, fost fermier, dar și, mulți ani, director al Întreprinderii Viei și Vinului, acest om pe care-l cunosc de foarte mulți ani, acum pensionar, poate fi considerat „o carte deschisă despre viticultura județului Bacău” și numai a județului Bacău. El e unul dintre acele personagii care și-au „semnat” adînc numele în ceea ce s-a „construit” în agricultura noastră, podgoriile însemnînd, pentru el, anii tinereții și ai maturității. De aceea, întrebarea „ce s-a întîmplat cu viile noastre cele bune?” îi produce acea durere pe care o simte cineva care-și pierde o ființă foarte apropiată. „Da, domnule, au fost distruse fără milă… Nimeni nu s-a gîndit că va veni o vreme cînd va trebui să ne aliniem lumii moderne, cerințelor Uniunii Europene, dar eu merg, acuma, prea departe spunînd asta, căci ar fi trebuit să ne gîndim, mai întîi, la noi, la prestigiul nostru ca națiune, la faptul că ceea ce e bun trebuie păstrat…” Da, au fost distruse, iar acum va trebui să refacem ce am distrus… Numai fostele C.A.P.-uri dețineau 5.500 hectare cu viță de vie, la care se adăugau încă 500 de hectare ale I.A.S.-urilor. Podgorii mari, ca cele din Dealu Morii, Găiceana, Răcăciuni, Zeletin, Pîncești etc au devenit, aproape, o amintire. E locul să spunem că, toamnă de toamnă, se produceau, în județul Bacău, aproximativ 1.600.000 hectolitri de vin din soiuri nobile precum Aligote, Riesling, Fetească, Merlot, Cabernet. Circa 350.000 hectolitri erau destinați exportului, vinurile noastre, din județul Bacău, ajungînd pînă în Japonia! „De fapt – reia domnul Axente – distrugerea viilor nobile a avut loc în toată țara. Eu cred că, din cele peste 300.000 de hectare, dacă au mai rămas 80 – 90.000 de mii! Au fost distruse aceste vii și proprietarii au început să planteze viță inferioară, hibridă, care-i ușor de întreținut și nu necesită cheltuieli aproape deloc. În județul nostru sînt, deja, vreo 3.000 de hectare de vie hibridă și continuă să fie înființate tot mai multe suprafețe…” Ce va trebui să facem ca Dosarul Agriculturii pentru intrarea în Uniunea Europeană să fie acceptat? Exact ca în cazul nebunilor de la Socola, va trebui s-o luăm de la capăt. Adică, unde am distrus, să reînființăm podgoriile. Calculele arată că, la actualele costuri, înființarea și celelalte cheltuieli necesare aducerii pe rod a unui hectar de vie înseamnă circa 200 milioane lei. Va avea proprietarul nostru – țăran sărac lipit pămîntului – banii necesari? Bineînțeles că nu. În eventualitatea că acești bani îi va primi din fondurile externe asigurării intrării României în U.E., cum se va descurca omul nostru cu întreținerea viei nobile, care presupune costuri mari? Pe de altă parte, vor admite cei care dețin suprafețe cu „hibrid” să le defrișeze? Greu de crezut. Domnul Jean Axente e convins că problema refacerii a ceea ce am distrus e extrem de complexă. Pînă una-alta, trăim cu amintirea viilor bogate de altădată…
Lasă un răspuns