Mă întîlnesc, ieri, în oraș, cu inginerul Liviu Andrei. Nu ne-am văzut de foarte multă vreme și, de aceea, întîlnirea dintre noi s-a transformat într-un adevărat moment de bucurie. Da, îl cunosc de ani buni, el era director la Oficiul de Reproducție și Selecție a Animalelor, eu ziarist, i-am bătut nu o dată la ușa biroului. Un om foarte primitor, deschis, bun specialist și, în același timp, modest, curajos în multe din opiniile sale dar și în multe măsuri pe care le-a luat în calitatea pe care o avea. De aceea am rămas oarecum surprins cînd l-am văzut că, fiind în Statele Unite, timp de șase luni, în vizită la copiii săi, a trecut prin niște „aventuri incredibile”, a fost la un pas de a fi internat în spital, totul trăgîndu-i-se de la „dorul de țară”. „Da, domnule, nu glumesc deloc. Am fost, pur și simplu, bolnav de dor de țară. Văd că zîmbești, nu mă crezi, dar ăsta-i adevărul. Acum, că sînt acasă, nu mă mai doare nimic, mă simt un om normal, sănătos”. Eu știam de ce zîmbesc. L-am crezut de la primele cuvinte, pentru că și eu am pățit la fel. Lipsă de poftă de mîncare, nopți albe, dureri abdominale, gura uscată, astea au fost simptomele. „Au cheltuit copiii mei cîteva mii de dolari. Mi-au făcut analize medicale, am fost suspectat de neoplasm de colon, soția și copiii au intrat în panică, ce mai, am crezut că mi s-a apropiat sfîrșitul. Se pare, însă, că pînă atunci mai am de pătimit pe acest pămînt…” Liviu Andrei e un sentimental și un nostalgic. Pentru el – și, din fericire, nu numai pentru el – cuvîntul „țară”, chiar dacă ar fi repetat la nesfîrșit, tot i s-ar părea că nu a fost spus îndeajuns. Aflat la mii de kilometri depărtare de patrie, el s-a îmbolnăvit, în cel mai exact înțeles al cuvîntului, de „dor de țară”. Mi-a zis că noaptea, treaz sau prin somn, suspina pînă și după gropile de pe străzile noastre. Ascultîndu-l, mi-am reamintit cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din celebrul discurs ținut la deschiderea Cursului de Istorie Națională la Academia Mihăileană, din Iași: „Omul totdeauna înainte de neam și-a iubit familia, înainte de lume și-a iubit neamul și partea de pămînt, fie mare, fie mică, în care părinții săi au trăit și s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce nu se mai întorc, a simțit cea dintîi bucurie și cea întîi durere de bărbat. Acest sentiment sfînt, nu cunosc încă nici un neam, nici o seminție cît de brută, cît de sălbatecă care să nu-l aibă…” Cuvîntarea aceasta a fost rostită în decembrie 1843. Se pare, însă, că nu mai e de actualitate. Tot mai puțini sînt cei pentru care cuvîntul „țară” poate emoționa. Am întîlnit, în Canada, tineri cărora vrînd să le spun ce se mai întîmplă prin locurile acelea unde au copilărit, de care și-au legat viața de școlar ori de student, mi-au răspuns sec, oarecum iritați, că nu-i interesează nimic despre ce mai e prin țară, că nici nu vor să li se pomenească însuși cuvîntul „România”. Mai mult – și lucrul acesta chiar m-a întristat de-a binelea – am cunoscut un român căruia îi era rușine să vorbească românește! Se întîmplă – mai bine zis s-a întîmplat – ceva deosebit de grav la noi încît, iată, unii dintre noi au ajuns să spună că le e rușine că-s români. Sînt de acord că acești oameni au fost dezrădăcinați de condițiile mizere – mai ales morale, la care le adaug și pe cele economice și sociale – care i-au demoralizat, le-au tăiat elanurile specifice vîrstei. Condiții la care s-au adăugat și se adaugă diversiunile de toate genurile prin care se insinuează globalizarea, mondializarea. Din păcate, dincolo de vorbe, de programe, de teancuri de legi – în „Medicul de țară”, unii dintre eroii lui Balzac afirmă că „Un popor care are prea multe legi nu are nici una” -, de discursuri sforăitoare, este evident că ne afundăm tot mai mult în mocirla imoralității, corupției, fariseismului, cinismului. Și atunci apare firesc, normal, ca floarea țării să întoarcă spatele unor valori ancestrale, în care dragostea de țară ocupa un loc de primă mărime. Astfel că oamenii de felul inginerului Liviu Andrei și al altora pentru care Țara înseamnă totul, sînt tot mai puțini și, în ochii multor conaționali, apar chiar ridicoli. Ceea ce înseamnă nu o „eroare”, ci o adevărată tragedie. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns