Eugen VERMAN
Într-una din diminețile senine ale unui început de iunie, pe o străduță din apropierea Pieții Centrale din orașul meu, trei oameni își purtau pașii spre una din cîrciumile din zonă pentru a găsi ceva de mîncare. Adică o ciorbă, o tocăniță și, poate, cîteva clătite cu smîntînă, căci auziseră la ei în sat, că aici, în această zonă, se poate „mînca bine și ieftin”. Unul dintre ei – cel din mijloc – era îmbrăcat cu un veston militar vechi și demodat, iar pe pieptu-i îngust străluceau mai multe decorații. Deși cald afară, purta pe cap o căciulă neagră, ponosită, iar în picioare avea o pereche de bocanci scofîlciți. Un ochi îi era acoperit de albeață și, cînd m-am apropiat mai bine, am observat că, de fapt, omul acesta era foarte bătrîn, dar se ținea dîrz, semeț, ceea ce-i dădea o aură de bărbăție încă viguroasă. Ceilalți doi erau ceva mai tineri. De fapt, mult mai tineri. Cel din dreapta bătrînului era un om la vreo șaptezeci de ani, îmbrăcat cu costum și cravată, iar cel din stînga să fi avut în jur de patruzeci de ani. M-am oprit și i-am salutat – s-a nimerit ca, în acel moment – deși strada aceasta e destul de populată, să fie pustie – și am stat, preț de cîteva minute, de vorbă. Da, erau din comuna Secuieni, veniseră cu treburi la Filiala județeană a Veteranilor de Război, bătrînul a zis că-l cheamă Tănase, prenumele i l-am uitat, că are 92 de ani și, în timpul Marelui Război, a fost comandant de tun. Celălalt imediat mai tînăr ca vîrstă s-a recomandat drept președintele subfilialei Veteranilor de Război de la ei, din comună, iar bărbatul din stînga era, de fapt, feciorul președintelui. Bătrînul nonagenar era mai vorbăreț ca toți, în cîteva cuvinte mi-a povestit cum a luptat el în Război, cum mureau „bieții infanteriști”, mi-a mai zis că vine destul de rar la oraș, că-i place aici, dar cel mai mult îi place la el în sat, că aude cîntatul cocoșului cînd se face ziuă și mai aude cîinele lătrînd și toate astea tare îi mai plac. I-am îndrumat spre restaurantul acela al pieții unde se „mănîncă bine și ieftin” și l-am privit, din spate, pe fostul comandant de tun și m-am gîndit că oamenii aceștia, veteranii de Război, deveniți, acum, anonimi, sînt tot mai puțini de la o zi la alta. Atunci, imediat după Război, în orașul meu, în mahalaua mea, îi întîlneam la tot pasul. Erau mulți, veniseră acasă, unii, cum a fost vecinul și prietenul meu Tony Balsam, veniseră fără picioare, își tîrau cu greutate ditamai butucul de lemn, gros în partea superioară și tot mai subțire spre capătul unde călca pămîntul, aici fiindu-i bătut în cuie un fel de „pingică” din cauciuc, alții erau ciungi sau aveau rănile „ascunse”, cum a fost nenea Neculai Pătrașcu, fratele mamei, care, cînd își aducea aminte prin ce a trecut, dădea cămașa jos, uite aici, chiar deasupra inimii, vezi cicatricea asta cît palma, pe aici a intrat glonțul, așa îmi zicea nenea Neculai, fie-i țărîna ușoară, apoi, fiecare a muncit cum a putut și a trăit cum a putut și fiecare, în felul lui, s-a stins ori mai trăiește și acum, cum e bătrînul acesta din Secuieni, fost comandant de tun… Și, dacă e să fiu drept, eu mai am o șansă de a-i vedea pe acești oameni. Sînt vecinii mei, Gheorghe Preda și Eugen Mardare, locuim pe aceeași scară de bloc, Gheorghe Preda e de loc dintr-un sat din județul Călărași, a luptat tot la „antiaeriană”, Eugen Mardare e băcăuan get – beget, a luptat și a trecut prin foc și mă întîlnesc zilnic, acum, cu acești oameni și, cînd îmi întind mîna și le-o strîng, mă simt mîndru, da, aceștia sînt eroii, în vreme ce eu sînt, acolo, un ins care „știu” despre Război doar din ce mi-au spus și-mi mai spun oamenii aceștia, ei și-au petrecut tinerețea în tranșee, sub gloanțe, cu spaima morții în oase, în vreme ce eu, pe atunci, abia făcusem ochi…
De înălțare, atunci cînd la noi se omagiază Ziua Eroilor, nepoțica mea, Aurelia, elevă în clasa a treia a unei școli din Constanța, m-a întrebat ce sînt Eroii? A doua zi, la școală, aveau o oră dedicată acestei teme. Și m-a mai întrebat dacă eu, fiind bunic, nu cumva sînt și erou…? I-am răspuns că Eroii sînt oamenii aceia care au luptat pentru Patrie și au murit pentru Patrie sau, cei care au scăpat, poartă decorații și sînt onorați de Ziua lor, adică de Ziua Eroilor. De ce sînt onorați numai de Ziua Eroilor? – m-a mai întrebat, nedumerită, nepoțica mea, iar eu, auzind această întrebare pusă de un copil nevinovat, n-am știut ce să-i răspund.
Lasă un răspuns