Am citit în presă despre organizarea, la Bacău, a primei ediții a Concursului Național de Artă „Gheorghe Velea” și faptul m-a emoționat. Toată lauda celor care au deschis calea spre cunoașterea, în întreaga țară, a acestui mare artist care s-a stins din viață dureros de repede. Omagii, în primul rînd, acelei Doamne deosebite, soția pictorului, profesoara Salomia Velea, dar și foștilor colegi și prieteni ai artistului, precum Aurel Stanciu, Mihai Chiuaru și ceilalți, pe care nu-i cunosc, dar care și-au făcut simțită prezența, din plin, la manifestarea organizată în urbea noastră. O manifestare pe care o salut din toată inima și care, iată, îmi amintește de omul acela care mi-a fost coleg de clasă în școala elementară, vecin și prieten de hîrjoană, dar și prieten de-o viață. Sînt tare mulți ani de-atunci, de cînd ne-am cunoscut, eram, pare-mi-se, prin clasa a doua primară cînd, în bancă cu mine, a fost repartizat un băiat solid, mult mai înalt decît subsemnatul, coleg de bancă mi-a fost și în clasa a treia, după care, într-a patra, a luat locul, lîngă mine, Robu A. Ion, despre care am pomenit în alte împrejurări. Cu Velea am fost coleg pînă cînd, în vara lui ’51, am absolvit cele șapte clase, mai apoi și el și eu am devenit elevi la Liceul „Petru Rareș”, tot din Piatra Neamț, că acolo m-am născut eu, pe fosta stradă Alexandru Lăpușneanu, iar Velea locuia pe o stradă mai mică, un fel de uliță, Olga Bancic se numea strada aceea, pînă la el acasă nu făceam mai mult de trei minute, în fugă, unde ne jucam de-a Baba Oarba sau de-a ascunsul sau jucam fotbal… și ne făceam lecțiile. Dar nu despre asta o să vă povestesc în cele ce urmează, ci despre talentul înăscut al fostului meu coleg și prieten, talent care, peste ani, avea să-l facă unul din cei mai mari pictori din țară. Printr-a cincea – parcă în anul acela am făcut Botanica – profesoara ne-a dat un extemporal despre Cartof. Eu am scris ce m-am priceput, nu învățasem nimic la lecția aceea, și de aceea am luat nota 3! Velea n-a scris nimic, el a desenat totul, iar cînd profesoara ne-a citit notele, el a luat singurul 10 din clasă! „I-am pus 10 mai mult pentru talentul lui la Desen…, parcă totul e adevărat ce a desenat” – a zis doamna profesoară. Așa a fost să fie… Cel puțin la Desen, la doamna profesoară Chelțoi, era „lăudatul” clasei și, o spun acum, cu toții îl invidiam pentru treaba asta… Și a trecut școala elementară, la liceul din Piatra Neamț el n-a urmat decît un an, a plecat din oraș și, după aceea, rar ne-am mai văzut, doar prin vacanțe și atunci fugitiv… Și anii s-au năpustit, parcă, și mai nemiloși peste noi, deodată ne-am trezit oameni în toată firea și, tot deodată, ne-am reîntîlnit aici, în Bacău, el profesor de Artă, eu ziarist… Am reluat prietenia, venea destul de des la mine, la Redacție, într-un an, nu-mi amintesc exact acel an, i-am organizat, la Redacție, unde aveam o sală de expoziții, o „personală”, atunci, cel puțin mie, mi s-a părut ceva extraordinar… Înalt, bărbos, puțin palid, cu aceeași față senină, aureolată de talentul lui dat de Cel de Sus – căci marii artiști au ceva Divin – cu vocea joasă, parcă șoptită uneori, acesta era Velea, fostul meu coleg de școală elementară și prieten din mahalaua Precista din Piatra Neamț… Și au mai trecut anii, unul după unul și tot mai repede, timp în care am fost, nu o dată, în atelierul lui, un loc liniștit, cuminte, curat, ca însuși amfitrionul, și unde ne povesteam întîmplări din copilăria de mult apusă, îi plăcea să ne amintim mai ales de băile pe care le făceam în apa iute a Bistriței, prin locurile acelea numite „La Cruci” sau „La Imal”, de felul acela în care ne întindeam, goi pușcă, pe butucii de la plute și ne bronzam și iar ne aruncam în apă… O, tempi pasati…! O vreme nu ne-am mai văzut. Și a venit o zi cînd l-am întîlnit pe stradă, tocmai ieșea de la Liceul unde lucra, încovoiat, palid, bă, mi-au zis, la București, că am cancer la plămîni, asta am auzit din gura lui, am mers, apoi, tăcuți pe stradă, era toamnă tîrzie, un vînt rece bătea dinspre Miază Noapte, ne-am despărțit și, ceva mai tîrziu, m-am dus la el acasă, în Cornișa, și i-am dus manuscrisul unor povestiri scrise de mine, l-am rugat și mi-a promis că mi le ilustrează, după o săptămînă mi-a telefonat, omule, ți-am citit textele, mi-ai făcut o mare bucurie… Nu mai ieșea din casă… Împreună cu poeta Simona Lazăr am mers și i-am dus un Premiu oferit de cotidianul „Deșteptarea”, Simona i-a luat un interviu… Și a venit o zi de aprilie cînd a plecat pe Drumul cel lung…
…Dar marii creatori nu mor. Ei trăiesc prin Opera lor. Prima Ediție a Concursului Național de Artă „Gheorghe Velea” e un început. Un început al unui drum pavat cu nestematele ieșite din mîna unui Poet al Penelului. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns