Eugen VERMAN
Doamna Tinca Mocanu e învățătoare pensionară. A slujit 35 de ani la catedră, multe generații de elevi „i-au ieșit din mînă”, mulți, foarte mulți foști elevi de-ai săi sînt, acum, oameni „mari”, cum îi place să spună. Și-i mai place să spună că ea și-a învățat elevii nu numai „carte”, ci și cum să se comporte în viață, cum să respecte și să fie respectați, să iubească frumosul și adevărul și dreptatea. Iar dacă i-a învățat toate acestea și dacă acei foști elevi ai săi sînt, acuma, în marea lor majoritate, „oameni mari”, ei bine, aceasta se datorează, în primul rînd, exemplului pe care l-a dat, exemplu de om, de cetățean. Scriu toate acestea pentru că o cunosc pe doamna învățătoare Tinca Mocanu, îmi e vecină de zeci de ani și exemplul ei „s-a coborît”, cu statornicie, și aici, în mijlocul nostru, al celor care, cum spuneam, conviețuim în același bloc de locuințe de patru decenii. Cunosc doi oameni – soț și soție, pensionari și ei, care, nu o dată, s-au oprit în fața „porțiunii” de bloc pe scara căreia locuiește doamna Mocanu, întrebîndu-se cu interes nedisimulat, dar și cu admirație certă: „Cine sînt cei care au făcut raiul acesta…?” „Raiul acesta” e grădina cu flori, e minunăția aceasta de natură splendidă pe care – iată, îi divulg numele – Tinca Mocanu o îngrijește ca pe proprii copii, omul acesta care, așa cum mi-a zis nu o dată, „poartă frumosul în inimă”. E atît de frumos aici, pe strada Ana Ipătescu 3, scara C, încît nu-ți mai trebuie nici parc și nici pădure pentru a-ți odihni sufletul și ochii, pentru a te bucura de viață. Veniți să vedeți și o să mă credeți și pe mine și pe cei doi pensionari, soț și soție, care vin și se minunează și mă întreabă cine sau cine-s cei care, într-o vreme cînd e tot mai greu de trăit, fac viața mai frumoasă…
… La noi, în orașul lui Bacovia, se vorbește tot mai mult de aspirația spre un „Oraș European”. Eu sînt convins că nu-i o vorbă goală. Promotorii unui asemenea ideal sînt edilii noștri. Dar, pînă la urmă, omul sfințește locul. Altfel spus, cum sînt oamenii, așa-i și urbea lor. Oricît ar face edilii, oricîți de mulți bani s-ar investi, fără spiritul, fără dragostea de frumos și trainic și plăcut al tuturor oamenilor, totu-i vorbă în vînt sau, dacă vreți, spoleială. Spuneți, pe cîți nu i-ați văzut fumînd și aruncînd chiștocurile de țigară în stradă? Spuneți, pe cîți nu i-ați văzut scuipînd sau suflîndu-și nasul în plin trotuar? Spuneți, pe cîți nu i-ați văzut, în frumoasele noastre parcuri, stînd cu picioarele murdare de noroi pe bănci? Spuneți, pe cîți nu i-ați văzut rupînd florile de pe marginea trotuarelor sau din parcuri? Spuneți…? Și cîți dintre dumneavoastră i-ați apostrofat pe cei care fac astfel de fapte? Sînt țări – dau exemplu Canadei, unde am stat aproape un an de zile – unde n-o să vezi om fumînd pe stradă, unde n-o să vezi mucuri de țigări aruncate pe trotuare, unde n-o să vezi inși bînd bere sau vodcă la colț de stradă sau în parcuri, unde astfel de fapte se sancționează sever. La noi, totul e posibil…
Cum să facem ca oameni ca doamna Tinca Mocanu să fie tot mai mulți? E o întrebare grea, dar nu fără răspuns. Problema ține de educație, iar educația „se învață” în familie, în școală și chiar la locul de muncă. E simplu, nu…? Dar cît de greu…
Lasă un răspuns