Mai cu seamă în iernile grele, cînd drumurile sînt acoperite cu zăpadă căzută peste polei, a ajunge din Bacău la Podu Turcului înseamnă un adevărat act de curaj. Pînă pe la Lehancea, șoseaua, fără urcușuri și coborîșuri, îți insuflă un optimism firesc, dar după aceea, cînd urmează să urci pieptiș, încep marile probleme. Trebuie să fii șofer experimentat și, în același timp, norocos ca în cele din urmă să ajungi la Bălănești, căci de-acolo pînă la Podu nu mai ai probleme. Drumul coboară, la început amețitor, dar după aceea se face tot mai lin și, pe nesimțite, intri în această mare așezare de pe Valea Zeletinului, care cu ceva timp în urmă ar fi trebuit să devină oraș… În ce mă privește, nu ajung la Podu. Mă opresc la Bălănești, la casa Tudorei Postăvaru, rudă apropiată dacă am în vedere că i-am cununat fata și i-am botezat nepotul…
Satul e în dreapta șoselei celei mari, aș zice într-o „gaură” uriașă de pămînt. Case pitice, din drum aproape nebăgate în seamă, locuite de români așezați aici de sute de ani, ziditori de istorie locală, cu tradiții și obiceiuri. Mai ales acum, de sărbătorile Crăciunului și Anului Nou, care vorbesc de atașamentul față de locul natal, față de glia pe care generații de-a rîndul au păzit-o cu strășnicie și din care au trăit și în care au intrat pentru eternitate… Tudora Postăvaru e unul dintre acei oameni. Atunci cînd am cunoscut-o, dar și mai apoi, cînd mergeam în casa ei, împreună cu copiii și nepoții mi-a creat acea impresie adîncă, vibrantă, de suflet, pe care numai cineva cu totul și cu totul deosebit te poate face să spui, cu mîna pe inimă, iată un Om adevărat. Tudora – o mînă de femeie, slabă, cu mîinile noduroase, muncite, cu fața plină de riduri… Dar ochii, ce ochi luminoși!, ferestre ale sufletului care îți spun despre o bunătate fără margini. E sinceră, uluitor de sinceră, deși tare ar mai putea fi iscoditoare și încrîncenată după cîte i-a fost dat să pătimească acestei femei…!
Într-o vară, demult, pe cînd Viliam avea doar vreo două luni, bărbatu-su, Gheorghe, care lucra la primăria din Podu, a venit ostenit acasă, s-a așezat pe prispă și nu s-a mai sculat… A adormit acolo somnul cel lung, fără de sfîrșit… A rămas Tudora cu băiețelul de vreo două luni, și cu Maria, fata mai măruță, care era la școala din Lehancea, și a mai rămas și cu Nicolae, sau Lili, cum îi spuneau toți, băiatul bărbatului ei de la prima căsătorie, care nici acela n-avea mai mult de vreo doi anișori. Și după aceea totul i s-a părut un chin pînă a înțeles că viața însăși e o luptă pe care trebuie s-o duci bărbătește. Iar Tudora a dus lupta aceea bărbătește… De dimineață pînă seara, pe cîmpurile CAP-ului, apoi, acasă, copiii, grija pentru ei, pentru viața lor, pentru educația lor… Femeie simplă, le-a insuflat celor trei simplitatea existenței, ambiția, cinstea, dragostea și respectul față de familie…
În cea de-a doua parte a anilor ’80, cînd Maria și Bobo – viitorul ei soț – m-au dus prima dată în acea casă și am cunoscut-o, Tudora s-a pierdut cu totul. Nu, nu-i intrase niciodată în casă „așa un om” – asta era convingerea ei. E adevărat, cei de la primărie, cînd adăstau în sat, veneau și mîncau aici. O știau de gospodină și femeie la locul ei, dar acum era altceva… Însă ne-am împrietenit repede, mai cu seamă ea și soția mea. Da, veți fi nașii Mariei, vă mulțumesc și să vă dea Dumnezeu ce vă doriți!, așa ne-a zis atunci. Pe Maria și Bobo i-am cunoscut datorită fiicei mele, Lucia. Lucrau împreună la Centrul Teritorial de Calcul din Bacău. «Tată, sînt extraordinari! Cununați-i, vă faceți o pomană!», și am ascultat-o pe fiică-mea și așa am ajuns la Bălănești, într-o casă mică, dar curată și luminoasă. Dar mai cu seamă omul acesta, Tudora, prin tot ce făcea, am înțeles că are un suflet dumnezeiesc, o voință fără opreliști.
Maria devenise informatician, luase, de la maică-sa, ambiția și zestrea aceea de înțelepciune și puterea muncii intelectuale: Viliam era prin clasa a patra sau a cincea, la școala din Lehancea, căci la Bălănești nu era școală. Elev eminent, toți învățătorii erau mîndrii de băiatul acesta care, după vreo doi ani, cînd Maria l-a luat la ea, la Bacău și l-a înscris la una din școlile din oraș, s-a dovedit la fel de strălucit la învățătură, intrînd, după opt clase, la „Bacovia”, printre primii cinci și terminînd liceul tot așa, ca, imediat, să pășească, la fel de triumfal, pe porțile Academiei militare din București… Viliam e acum ofițer, specialist în electronică. El e acela care vara, în vacanțe, păzea vaca mamei, la Bălănești, fără să-și permită luxul de a merge prin tabere… Iar Lili, copilul din prima căsătorie, a devenit, la fel, om de vază printr-un oraș din Moldova. E căsătorit, are o fetiță și n-a uitat vreodată cine l-a crescut și l-a făcut om…
Toate astea mi le-am amintit acum. Și în acest an, ca de obicei, cei doi băieți ai Mariei au venit și m-au colindat în ajunul Crăciunului. Andrei – finul meu – și Lorin – finul prietenului meu, Mihai Buznea – doi copii deosebiți, elevi eminenți, cel mare într-a noua, cel mic într-a șasea, tot la „Bacovia”, acolo unde unchiul lor, actualul ofițer inginer Viliam Postăvaru, a fost la fel de strălucitor. I-am întrebat de bunica Tudora și mi-au zis că e cam bolnavă, și lucrul acesta m-a întristat. Femeia aceasta simplă, țărancă truditoare a pămîntului e una dintre mamele și bunicile de la țară care s-au jertfit pentru copiii lor, trimițînd în lume oameni adevărați, cu rădăcini adînci în locurile de unde au plecat, purtînd în suflete icoana mamei ca giuvaerul cel mai de preț. Iar Tudora este un astfel de giuvaer. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns