CONTRAPUNCT Grădinița din centru

Eugen VERMAN

Sînt sigur că trecînd, nu o dată, prin dreptul Casei Cancicov ați privit terenul de vizavi, împrejmuit cu gard din plasă de sîrmă, unde de mulți ani, pe un petic de spațiu verde, a fost amenajat un loc de joacă pentru cei mici. Ca părinte ori bunic, ca locatar sau nu, în această zonă centrală a Bacăului ați mers, îndemnat de micuți, și le-ați bucurat inimioara pentru un ceas – două, dîndu-l în roata mare, în scrînciob ori lăsîndu-l să alunece pe tobogan. Am amintit, după cum vedeți, de cele cîteva posibilități de joacă oferite de edili pentru copii. Sînt, desigur, în oraș, și alte spații de joacă pentru cei mici, cum ar fi cel din Parcul Mare sau din Orășelul copiilor. Acesta, din plin centru, ivit cînd nici nu gîndești, are frumusețea lui aparte. Mai întîi că e chiar aici, la doi pași de Primărie, de Prefectură, chiar aici, cum spuneam, în centrul urbei. Apoi, e ceva absolut inedit la noi ca, deodată, trecînd grăbit ori nu pe stradă, să constați existența unui astfel de spațiu. Lucru pe care l-au făcut, zilele trecute, și vreo cinci membri ai unei familii de germani – fata, se vedea, era româncă, dar căsătorită în Germania, cei doi bătrîni, oameni distinși cum se poate spune fără a greși, fiind părinții soțului, iar copilul blond și neastîmpărat, care de la înălțimea roții mari le striga ceva în nemțește părinților. Era, ați ghicit, fiul celor doi soți tineri și nepotul celor doi soți vîrstnici. Cînd copilul ajungea sus, un fel de spaimă îi cuprindea pe cei de jos, inclusiv pe noi, românii aflați acolo, căci copilul cu pricina era singurul care avusese curajul să se așeze pe cadrul acela de fier numit scaun și să ajungă sus. Pe tobogan n-a vrut să riște să urce, trei trepte fiind lipsă, iar în scrînciob nici atît. Bătrînii se așezaseră pe una dintre bănci dînd, mai întîi, la o parte un sac de polietilenă și două sticle de plastic ce se găseau în iarbă, iar tinerii părinți, desigur, erau în preajma „roții”. Căci tatăl – un bărbat tînăr, suplu, cu ochelari fumurii pe ochi – făcuse bucuria blondului copil „învîrtindu-l” pînă în „creastă”. După această aventură, familia de care am pomenit a plecat și am rămas noi – o tînără doamnă cu fetița, un bunic și nepoțelul, un tînăr domn cu doi copii gemeni. „Ce-or fi spus nemții despre starea asta jalnică a părculețului?” – se întreabă și ne întreabă tatăl gemenilor. „Ce să spună, că doar știu cine sîntem, cît de gospodari putem fi!” – răspunse doamna cea tînără.

Grădinița aceasta din centru, m-am gîndit eu, e un fel de pată neagră pe fața centrului orașului nostru. Mă întreb: oare pe aici, prin preajmă, nu locuiește nici un ilustru consilier al primăriei? Măcar așa, în treacăt, să vadă despre ce-i vorba, să constate dezastrul acesta aflat la doi pași de instituția primă a orașului. Cît poate să coste reamenajarea acestui spațiu de joacă pentru copii și postarea unui gardian în preajmă, pentru că, știut fiind apetitul nostru pentru vandalisme – căci aici a fost și frumos odată – actele de distrugere ar începe imediat? Mi-amintesc de anii de dinaintea revoluției din decembrie ’89, cînd de locurile de joacă răspundeau întreprinderi din oraș, care, în fiecare primăvară, reparau sau adăugau noi „obiecte” pentru joaca copiilor. Într-o primăvară, aflîndu-mă în Parcul Gherăiești, i-am văzut pe muncitori cu aparate de sudură reparînd scrînciobele de-acolo. Acum, acolo, e ceea ce a mai rămas după ce a fost vandalizat aprope totul. Astfel de locuri de joacă sînt un semn al grijii noastre, a comunității, pentru copii. Am auzit-o pe o tînără mămică spunînd cuvinte care m-au mișcat: „De cînd am copilașul acesta, m-am convins că lumea ar fi tare urîtă fără copii…” Si mi-am zis, tot în gînd, că mare dreptate mai are.