… S-a întîmplat – din nefericire – așa cum, aproape eram convins pe la mijlocul anilor ’90. Din cel puțin o sută de cazuri, o să vă aduc, mai întîi, în atenție, trei: prin ’94 sau ’95 eram în documentare la Gîrla Anei. Un sat minuscul din comuna Ungureni. Mergeam pe ulița principală a satului – era vară și cald și pășeam cu plăcere prin colbul negru al drumului, acest lucru amintindu-mi de copilăria de mult apusă – cînd mi-a ieșit în cale un băiat. Să fi avut 12 sau 13 ani. Un băiat curățel, frumușel și isteț. De ultima calitate mi-am dat seama după cîteva propoziții rostite de el. L-am întrebat cum îl cheamă și mi-a zis că îl cheamă Iulian. Și, după alte întrebări, am aflat că mergea cu mîncare la „tata și la mama”, care „sînt la prășit în luncă”, el pregătise mîncarea – de fapt încălzise niște borș cu cartofi, dres cu smîntînă, tăiase o bucată mare din mămăliga făcută „de mama, aseară”, mai avea în sacoșă brînză de oi, ceapă verde și un bidon cu apă rece. Mă grăbesc – îmi mai spuse – că acasă au rămas surorile mele cele mici și trebuie să mă întorc repede…”. Da, era vorba de încă trei copilași, care-l așteptau, acum, pe fratele mai mare. Iulian mi-a mai spus – lucru ce m-a intristat nespus – că „m-am lăsat de școală”, cu toate că „tare aș fi vrut să ajung electrician, la oraș, cum e nenea Vasile, fratele tatei”, „eu îs cel mai mare și trebuie să-mi ajut părinții…” Ne-am despărțit, spunîndu-i că, poate, se răzgîndește și termină opt clase și merge la oraș să învețe meseria pe care și-o dorea. Din fugă – o luase, între timp, pe o potecă, spre cîmp – mi-a strigat că „sîntem săraci, de unde să plătească tata școala…?”
Satul Burdusaci – care face parte din comuna Răchitoasa, se mîndrește cu faptul că de aici a plecat marele filosof și savant Ștefan Zeletin. În școala din sat există – spre cinstea corpului didactic de aici – o expoziție permanentă care aduce aminte de ilustra personalitate a culturii române pornită din acest sat de pe Valea Zeletinului. Aflîndu-mă în această școală am dorit să-l cunosc pe cel mai bun elev din clasa a opta. Mă grăbesc să vă spun că era iarnă. Directorul școlii și profesorii care erau, în acel moment, în cancelarie, au fost „în același gînd” și mi-au recomandat o elevă pe care, după cîteva minute, aveam s-o cunosc și să stau de vorbă cu ea. O fată cu ochii puțin obosiți, frumușică, dar palidă, îmbrăcată sumar. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că, în picioare, avea teniși, iar afară zăpada și gerul erau în elementul lor. Da, o elevă cu aproape toate mediile de 10, o adevărată mîndrie a școlii. Am întrebat-o unde s-a hotărît să meargă mai departe, dar răspunsul ei m-a întristat, ca și în cazul elevului din Gîrla Anei. Nu, părinții n-ar avea cu ce s-o întrețină la oraș, „cred că mă voi opri aici, deși tare mult mi-aș dori să fac un liceu bun și să merg mai departe…, mi-ar plăcea Dreptul…”. Am plecat cu inima strînsă, de atunci n-am mai fost prin Burdusaci – satul lui Ștefan Zeletin și al altor personalități de vază ale vieții științifice și culturale din țara noastră – și nu știu ce s-a mai întîmplat cu fata aceea căreia, din păcate, i-am uitat numele. Cu o altă ocazie, la școala din Buda, comuna Dealu Morii, am făcut, chiar, un soi de anchetă în rîndul elevilor din clasa a opta. Fetele – toate, sau aproape toate – mi-au dat un răspuns unanim și tranșant: vor rămîne în sat, se vor căsătorii și-și vor continua viața ca soții și mame. Dintre băieți, nu știu dacă au fost doi sau trei care mi-au zis că vor continua să învețe…
… Zilele trecute, la Bușteni a avut loc o consfătuire cu intelectuali de la sate, la care a fost invitat și a participat și domnul președinte Ion Iliescu, care, de altfel, a luat și cuvîntul. Cifrele rostite în acel cadru sînt extrem de dureroase pentru un om ca mine care știe că, de pildă, cînd, cu foarte mulți ani în urmă, a intrat în liceu, 80 la sută erau băieți de la țară și, în decursul anilor, aproape toți au ajuns medici, ingineri, juriști, chiar și ziariști… Faptul că, acum, în România, nici 2 la sută dintre absolvenți învățămîntului superior nu provin de la sate este nu numai îngrijorător dar, aș zice, în primul rînd revoltător. După aproape 15 ani de la Revoluție ajungem să deplîngem sărăcia de la sate, faptul că peste 60 la sută dintre copii sînt săraci – s-ar putea ca procentul să fie și mai mare -, foarte puțini elevi din mediul rural ajung să învețe la oraș, în vreme ce potențialul, „materia” existentă aici este de natură să umple de invidie alte nații! Dar nimeni nu s-a gîndit la involuțiile – normale, s-ar putea spune – din cultura satelor, după ’89. Cu Legea 18 nu s-a rezolvat problema puterii economice a localităților rurale, o politică lipsită de orice dram de umanism a aruncat și continuă să arunce satul în întuneric. În definitiv, învățămîntul e baza culturii, dar modul de viață al locuitorilor satelor noastre – cu mici și nesemnificative excepții – rămîne de tip feudal. Eu am văzut, prin satele noastre, oameni trăgînd la plug!, nefericiți ai sorții care nu-și permit mai mult de o bucată de mămăligă și un borș cu știr! Miile de hectare rămase nelucrate vorbesc despre „puterea economică” a țăranilor, despre ce a mai rămas, acum, prin satele noastre. Cînd mi s-a spus, de pildă, că la Săucești – comună extraordinară în alți ani – au rămas cîteva sute de hectare pîrloagă, nu mi-a venit să cred! Dar aceasta e realitatea! Va fi foarte greu să-i aducem, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat – pe copiii de la sate să-și urmeze studiile la orașe. Cu discursuri e greu de crezut că se va întîmpla așa. Și, chiar dacă se va îmbunătăți nivelul economic în mediul rural, o mentalitate care a început să se înrădăcineze își va spune cuvîntul: mi-e de ajuns șapte sau opt clase. Ce-mi mai trebuie mie învățătură…? La plug nu-ți trebuie carte…!” Dea Domnul să nu fie așa! (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns