Eugen VERMAN
Toată presa din țară – scrisă, vorbită, vizuală – prezintă și dezbate, în aceste zile de noiembrie a anului de grație 2003, averile celor mai bogați trei sute de oameni din România. Moda împrumutată de peste Ocean, altfel spus dintr-o societate prosperă, în care nivelul de trai e foarte ridicat, această aducere în atenția publică a bogătașilor trezește, în multe suflete, sentimente contradictorii. După ce peste cinci decenii am fost obișnuiți cu o modestie impusă, nivelatoare, zarva aceasta e ca un foc de artificii spre care privim cu încîntare sau cu indiferență. Cine sînt oamenii bogați? E clar, sînt cei care, în spațiul oferit de legile țării, au agonisit zeci și sute de milioane de dolari, inși care trăiesc pentru a face bani. Pe la începutul anilor ’90, un amic mă îndemna cu propoziția „hai să-ți arăt cum se cîștigă bani…!” Cum și-a dat, imediat, seama că nu-s pentru așa ceva, m-a lăsat în pace, iar acum e milionar. În dolari americani, desigur. Zic, deci – în fața avalanșei de portrete, de informații, de dezbateri televizate ș.a.m.d. – că milioanele astea le-au făcut cei care au știut cum să le facă. Oameni dotați, croiți după tiparele născute din preceptul „care pe care”. N-am nimic cu ei, nu-i pizmuiesc, nu-i critic, nu le vreau averile. Ceea ce mă sîcîie, dacă pot spune așa, e ostentația cu care mulți dintre ei își privesc realizările, aroganța cu care cei mai bogați – nu mai zic de săraci – ambiția, nedisimulată, de a deveni și mai bogați. Se observă un fel de întrecere între ei, unul chiar afirma, la un post de televiziune, că în următorii zece ani va fi miliardar – în dolari, bineînțeles -, incitîndu-i pe cei care, sărmanii, se „zbat” numai cu cîteva zeci de milioane…
…La polul opus se află oamenii săraci. La noi în România fenomenul e clar: în timp ce bogații sînt tot mai bogați, săracii sînt tot mai mulți și tot mai săraci! Deși au fost date, chiar în ultimul timp, cifre care vor să ne arate că sărăcia e în scădere, realitatea continuă să fie crudă. În materie de sărăcie facem comparații cu Occidentul, deși sărăcia la noi are „personalitatea” ei, în timp ce sărăcia din Franța, Germania, Canada sau Statele Unite e altceva. Știu bine că dintr-o leafă modestă cîștigată de un mic funcționar din Canada se poate cumpăra – ca să dau un singur exemplu – cinci sau mai multe televizoare color… La noi, dintr-un salariu de cinci milioane, abia îți poți procura un asemenea obiect! Astfel că „sărăciile”, din punctul de vedere al conținutului, diferă, iar occidentalii care fac rapoarte privitoare la acest fenomen de la noi s-ar putea să se înșele. Pe urmă, sărăcia e o chestiune absolut personală. Este cumplit să n-ai ce mînca, să-ți trimiți copiii la școală încălțați, iarna, cu teniși, în vreme ce unii dintre colegii lor sînt aduși, de către părinți sau servitori, cu limuzina… Cunosc bine astfel de situații și, cu mulți ani în urmă, în vremea copilăriei mele de mult apuse, imediat după Război, a trebuit să cerșesc în cimitir pentru a nu muri de foame… Foamea e un lucru extrem, care îl aduce pe om la condiția de animal feroce… Nu doresc nimănui să treacă printr-o astfel de experiență… Din nefericire, sărăcia extremă există. Cu vreo patru ani în urmă, aflîndu-mă la Satu Nou – comuna Colonești, am stat de vorbă cu mulți copii, elevi, i-am întrebat ce mănîncă, în general cum trăiesc, și am plecat de-acolo cu o mare durere în suflet, căci mi-au deșteptat amintirile din propria-mi copilărie… Cel mai bun „fotbalist” din clasa a șasea nu putea juca, în pauză, fotbal, fiind încălțat cu tenișii pe care dimineața îi lua la școală sora mai mică… Și totuși, sărăcia e mai curată, mai demnă, mai… omenoasă. Cu două străzi mai la deal pe strada noastră – la poalele Cîrlomanului – locuia, pe cînd eram copil, familia lui Ion Marian, muncitor la Uzină, coleg cu tata, în casă fiind nouă copii. Mai ales vara, cînd ne jucam cu ei, și ne prindea amiaza acolo, madam Marian ne chema și pe noi, cei trei frați, la masă. Mîncarea era sărăcăcioasă – borș de verdețuri și mămăliguță – dar ce bună mai era și cu cîtă bunătate ne privea femeia aceea mică de statură, cu fața ca de sfîntă! Iar peste drum de noi locuia familia Cloțea, oameni avuți, bogați, cu un singur copil, dar niciodată nu s-a întîmplat să ne cheme și să ne dea de mîncare, deși știau că cerșim prin Cimitir… Săracul e mult mai chibzuit, se întinde, cum se spune, cît îl ține plapoma. Cum spune Seneca, „sărăcia naște mai puține pricini de suferință, cu cît are mai puțin de păgubit…”
… Astfel că tam-tamul acesta care se face în jurul bogătașilor îi lasă, pe foarte mulți dintre conaționalii noștri, indiferenți, sau, în cazul în care e luat în seamă, e considerat drept lipsă de bun simț, drept o sfidare a stării de sărăcie din țară…
Lasă un răspuns