Cu inginerul Popovici – veche și plăcută cunoștință, nu m-am văzut de aproape un an. Mai să uit că există, cînd, acum vreo două zile, fiind în trecere printr-un cartier mai îndepărtat de centrul urbei noastre, mai să ne ciocnim! „Ce faci, omule? Dai peste mine…?” Întrebarea asta i-am pus-o și atunci m-a privit și m-a recunoscut. „Domnule, mă gîndeam la ale mele. Încerc să mă reobișnuiesc acasă. Am stat cîtva timp la Paris, la niște prieteni și de două zile m-am reîntors”. „Ce mai e nou prin Orașul Luminilor?” – l-am luat din scurt, întrebarea mea sugerîndu-i că mi-au călcat și mie pașii pe-acolo, deși, ceea ce cunosc despre Franța și capitala ei e exclusiv din cărți. „Ce să fie…? Orașul e plin de conaționali de-ai noștri” – veni răspunsul, un răspuns care m-a pus în cumpănă, deoarece nici prin gînd nu mi-a trecut că amicul meu n-o să se refere la altceva, mult mai „local”. Da, omnule, am văzut mulți români prin Paris și ceea ce m-a întristat și m-a intrigat a fost că multă lume nu are o părere prea bună despre noi. Să-ți dau un singur exemplu: eram în metrou și, deodată, în difuzoare s-a auzit dispecerul sau cine-o fi fost făcînd apel la călători să-și păzească gențile și buzunarele că, prin preajmă, sînt români!
Asta se adăuga la ce am putut citi prin presa pariziană despre isprăvi de genul acesta și chiar mai grave săvîrșite de conaționalii noștri. Trist, omule…, trist, dar adevărat! Ne-am făcut de rîsul lumii!…” Am mai vorbit, după aceea, despre alte subiecte, deși îmi stăruia în minte ce-mi spusese. Asta, mai ales, deoarece chiar cu o zi mai înainte, în piața mare a orașului fiind, am cumpărat două kilograme de cartofi de la un tînăr, destul de brunet, dar simpatic foc, vorbăreț și isteț. Tînărul de la masa din piață tocmai făcea reclamă cartofilor săi: „Ia bing-bangul, domnule, ia bing-bangul…!” M-am oprit, deci, la taraba la care vindea și l-am întrebat de cuvintele acestea. „Cum, nu știi…? E ceasul acela uriaș din Turnul Londrei!” „Și vrei să spui că ai fost la Londra…?” „Da…, bineînțeles… Am fost oaspetele Londrei…” „Cu ce treburi?” „La furat!” Răspunsul, scurt, exact, fără echivoc, m-a cutremurat. „Hai că glumești! Nu te cred în stare de așa ceva…!” „Nu mă crezi, e treaba dumneatale! Da’ am roit-o la timp, că altfel mă încălțau…” Am plecat supărat pe mine. Idioată inspirație cu întrebările mele! Tînărul mi-a stricat ziua și chiar o bucată din noapte. A doua zi dimineață, la un post de televiziune, altă „bombă”: Poliția din Lisabona a prins cîțiva tineri români care, travestiți în suporteri ai echipei de fotbal a Danemarcei, i-au jefuit de bani și de alte obiecte pe cîțiva danezi concentrați asupra meciului de fotbal. Deși mai aveam îndoieli privitoare la veridicitatea informațiilor pe care le-am primit, în ultimii vreo zece ani, vizavi de comportarea, peste hotare, a multora dintre conaționalii mei, astea trei fapte mi-au spulberat orice îndoială. Da, ni s-a dus faima de hoți, de huligani, de tîlhari în zonele civilizate. Cînd aud de români, străinii devin foarte atenți, se păzesc de noi ca de ciumă și ne privesc ca atare. „Românii sînt niște hoți! Păziți-vă de ei…!” Din nefericire, e o opinie care ne poate privi pe toți. Dar, spre satisfacția noastră, generalizările nu sînt întotdeauna și adevărate. Căci, la urma-urmei, sîntem un popor de oameni cinstiți, onești și harnici. Noi știm că în aceste nefericite situații e vorba de excepții. Excepții negative, respingătoare, făcînd parte din mocirla, sau mocirlele dospite ale societății în care trăim. Eu cred că nici o nație nu se poate „plînge” că n-ar avea asemenea specimene ca cele care ne-au făcut și ne fac pe noi de rușine. La urma-urmei nu există pădure fără uscături…
În cazul nostru, însă, lucrurile nu stau chiar așa de bine. Voind să intrăm în Uniunea Europeană, cei de acolo, cu toate „bubele” lor, ne pretind să eradicăm toate „specimenele” subculturale, altfel spus „reziduurile sociale”, dar, din păcate, acest lucru e aproape imposibil, dacă nu chiar imposibil. Cauzele sînt multe și complexe. Le știm. Pe prim-plan stă lipsa de educație. Educație în profundul înțeles al cuvîntului. După care urmează condițiile specifice de subzistență, dar și – nu în ultimul rînd, calitatea nativă a individului. Pentru că, nu putem ocoli acest adevăr, unii dintre noi sînt născuți să fie hoți. Ăsta-i adevărul! Un adevăr, însă, care poate fi atenuat. Prin educație și condiții de viață. Pînă le vom rezolva pe toate, continuăm să fim anatemizați. Fapt extrem de dureros pentru noi, cei care purtăm morala în suflet… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns