Am primit patru cărți de la Mihai Pauliuc, fapt ce m-a bucurat nespus. Expeditor și autor, Sihastrul de la Onești sau orgoliosul modest – cum l-a numit cunoscutul critic Vlad Sorianu – și-a amintit de mine după ce ne-am redescoperit – mai întîi telefonic și apoi prin astfel de corespondențe. Mi-a spus, la telefon, că i-a plăcut cartea mea „Destin” – chiar s-a mirat, nu mă știa și… prozator – și m-a asigurat că, în cîteva zile, poșta îmi va aduce acasă din creația sa. Ce-i drept, eu aveam în bibliotecă vreo două sau trei volume scrise de el, iar astea pe care le-am primit acum mi-au întregit imaginea despre acest om deosebit. Mă grăbesc să le amintesc titlurile: Microfoane…interceptate, Scrieri pestrițe, Incursiuni în labirint, Degetul arătător. Toate apărute la Editura „Plumb”, a cunoscutului om de carte și poet Nelu Prăjișteanu, din Bacău. Interviuri, eseuri, poezii, cugetări. Citind – mai ales cugetările – mi-am amintit că, într-un eseu, Aldus Huxley spunea că lectura sa preferată, îndeosebi în timpul călătoriilor cu trenul, sînt cărțile de cugetări, maxime și aforisme… Am înțeles că autorul lui „Punct – Contrapunct” prețuia acest gen literar care, în cîteva cuvinte, condensează mari adevăruri ale lumii și ale vieții. Pentru Mihai Pauliuc, cugetarea e nu numai predilecție, ci și vocație, e talentul dublat de o profundă cunoaștere a vieții, de un autentic simț al realității. Citesc, de pildă, în Incursiuni în labirint, că „Stăm înșirați la coada vieții, așteptînd să ne vină rîndul și gîndul cel de pe urmă”, sau că „Sărăcia are un rol educativ. Ea ne arată cît de mult poate fi umilită Morala”, sau că „Mulți supraviețuiesc norocoși că nu sînt capra vecinului”. Și tot așa, fără să le aleg, aș putea aminti, aici, sute de astfel de „adîncimi” ale cugetului… Dar el, Mihai Pauliuc, a fost, este și va fi și un maestru recunoscut al interviului, gen gazetăresc și literar ieșit, în cazul său, dintr-o mînă îndeajuns de exersată, dar și dintr-un spirit blagoslovit de vocație. În „Microfoane… interceptate” am citit cu plăcere – mai ales că m-am „reîntîlnit” cu oameni pe care i-am cunoscut cîndva – interviurile sale cu inginerul Șerban Iosif, cu Gabriel Blasutti, cu George Negrea, cu Nicu Sfîrlea, concitadini ai autorului, prieteni vechi, prietenie din perspectiva căreia mesajele transmise sînt cu atît mai profunde, cu atît mai omenești.
M-am luat cu scrisul și, deodată, mi-am amintit că nu mi-am propus să „povestesc” despre cele patru cărți trimise mie de autor. V-am spus, chiar în primele rînduri ale acestor însemnări, că lectura acestor patru volume mi-a întregit imaginea despre acest om deosebit. Sînt mulți, foarte mulți ani de cînd am auzit numele Mihai Pauliuc. Prin 1958 – 1960, din cîte îmi amintesc, în Piatra Neamț se vorbea despre „un ziarist adevărat”, cuvinte alăturate numelui de mai sus. Marea mea surpriză – plăcută, desigur – a fost în vara anului 1962 cînd am devenit redactorul șef al unui important ziar de șantier – numesc, acum, ziarul „Oneștiul Nou” și fac acest lucru nu fără emoție – și cînd aici l-am cunoscut, în carne și oase, pe cel care era secretarul de redacție al acestei publicații săptămînale, Mihai Pauliuc. Un bărbat tînăr și nu prea înalt, subțirel, cu trăsături ferme ale feței, cu ochi pătrunzători, degajînd optimism, prietenie, apropiere. Eram cam speriat, părăseam orașul natal, primisem o funcție pe care n-o mai îndeplinisem, totul era străin pentru mine, și iată că Dumnezeu mi l-a scos în cale pe Mihai Pauliuc. Prietenia dintre noi s-a născut și s-a cimentat și pentru faptul că și el și eu eram din același oraș, iar în decursul celor vreo trei ani cît am lucrat împreună această amiciție s-a întemeiat pe respectul reciproc, pe sinceritate și încredere. Scria intens, cu pasiune și har, deși munca de secretar de redacție ar fi putut să-l țină departe de condei. De la Mihai Pauliuc am înțeles, încă de atunci, că secretariatul de redacție e „statul major” al unei redacții de ziar, el făcuse, în fapt, din acest domeniu, o autentică instituție, iar dacă redacția devenise, încetul cu încetul, centrul unei adevărate emulații culturale la Onești – aici găsîndu-și, aproape zilnic, loc de discuții, de opinii, oameni precum C.Th. Ciobanu, Vasile Buțan, Gheorghe Izbășescu – poeți -, dar și alți „convivi”, din rîndul cărora nu pot să nu-l amintesc pe maistrul constructor Gheorghe Coteț, un împătimit al lecturii -, ei bine, acest fapt se datora în primul rînd, lui Mihai Pauliuc. La Onești, el era, încă de atunci, o personalitate, un „punct” de atracție, iar ziarul acela – mic, de șantier – strălucea, mai ales, datorită personalității lui complexe. A fost ca, la sfîrșitul lui 1964, să ne despărțim. Eu am venit în Bacău, la ziarul regional, cum era atunci; el a rămas la Onești. Au trecut mulți ani de atunci, sîntem, iată, în 2003, dar fiorul acelor momente, acelor zile și săptămîni și luni și ani încă îl mai trăiesc. Atunci se construia un oraș, se construiau destine. Mihai Pauliuc a fost și a rămas un destin autoritar, un om de referință pentru urbea de la confluența a trei ape. Citindu-i cărțile, mi-a fost luminat acest adevăr. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns