Eugen VERMAN
Așa își amintește bunicul. Cuvintele unui fost prieten mult mai în vîrstă, plecat de mult dintre cei vii. „Războiul e un lucru foarte urît…” – fetița îl ascultă pe bunic și prin mintea ei se zbuciumă alte și alte întrebări. „Și ce a urmat războiului, bunicule…?” Bunicul o privește, din nou, și-i spune: „Războiul, drăguțo, e însoțit și, mai ales, urmat, întotdeauna, de foamete și boli… Foametea și boala și, ca un rezultat normal, moartea, sînt pecețile războiului. Eu n-am luptat în război, căci eram, atunci, de vîrsta ta, dar am trăit și am văzut și am simțit ororile pe care le-a adus peste noi, peste vecinii mei, peste familia mea…” Atunci, de mult, războiul a distrus recoltele și, așa a vrut Dumnezeu, a urmat o secetă de doi ani de zile. Foametea și boala s-au instalat aici, în Moldova, și nu numai în această parte de țară. Copilul de atunci, care n-avea decît opt sau nouă ani, le-a trăit din plin, iar acele zile și acei ani i-au rămas adînc în memorie. Foametea. Ceva groaznic, ceva de nedescris, ceva care transformă omul în animal, în cîine turbat, în ființă irațională. „Norocul” copilului a fost Cimitirul. Casa familiei lui nu era departe de Cimitir. Un fost coleg de clasă, Robu A. Ion, l-a inițiat în „arta” cerșitului. „Bă – i-a zis Robu – cerșitul e o artă. Trebuie să știi cum să te strecori printre ceilalți, cum să întinzi mîna, ce mimică să iei și, la nevoie, să știi să dai cu pumnii și să sfîșii…” Și așa a făcut. Atunci, imediat după război, nu era zi fără două, trei sau mai multe înmormîntări. Tifosul exantematic făcea ravagii, apoi veneau morții de pe front, în sicrie închise, alții mureau, cum se spune, de moarte bună. Tot atunci, imediat după război, a crescut și numărul cerșetorilor. Cimitirul colcăia de cerșetorime. Cei noi, neinițiați, erau maltratați, alungați, mureau de foame. Robu, care ajunsese în clasa a patra, după ce rămăsese vreo trei sau patru ani repetent, era un vlăjgan de temut, cerșetorii îl cunoșteau și-l respectau, de frică. Așa că băiețelul acela flămînd ca un cîine și bicisnic scăpă de opoziția dură a celor vechi și deveni membru de drept al cerșetorimii Cimitirului. Așa mînca, uneori, aproape pe săturate și mai ducea și acasă colivă sau colaci. Mîncarea pregătită de mama sa era foarte sărăcăcioasă și se consuma o dată pe zi. O anumită sporire a consistenței mîncării a adus-o capturarea melcilor de pe crucile vechi din cimitir, care s-au dovedit foarte gustoși și foarte hrănitori. Cu toate acestea, gîndul lui statornic, speranța lui cea mai fierbinte, era să mănînce o dată să se sature. Dar asta a venit abia cînd s-a înrolat în armată, peste mulți ani.
Bolile. Tifosul exantematic secera viețile mai ceva ca războiul. Păduchii s-au dovedit un aliat de nădejde ai războiului. Mama se spăla la două zile, făcea leșie groasă, dar păduchii trag la foamete și la sărăcie. Acest cumplit transmițător al tifosului avea să dispară peste mulți ani și nu s-a mai vorbit decenii de-a rîndul despre el… Și a mai venit o nenorocire: rîia. O boală pe care el, copilul de-atunci, a avut-o în vreo trei rînduri. Acum, cînd se gîndește la rîie, zîmbește. O boală aproape comică. Te mănîncă printre degete, mai ales, încît scărpinatul îți produce, chiar, plăcere. Apoi urmează adevărata durere, cînd se întinde peste tot și cînd apar rănile. Mama făcea, atunci, leșie din cărbunii proveniți de la ciocălăii de porumb puși pe foc. Era o zeamă închisă la culoare și unsuroasă, iar cînd intrai în această leșie simțeai că ți se aprinde tot corpul, o usturime îi făcea pe cei trei frați să țipe, să se zbată… Așa au trecut cîțiva ani cu pecetea Războiului, care parcă nu se mai da dusului. „Chiar așa, bunicule…? Eu cred că-s povești de groază ceea ce ai spus…” Dar bunicul nu s-a gîndit să exagereze. Da, așa a fost atunci… Și de atunci au trecut atîția ani! Iar acum, la început de nou secol și mileniu, armele au intrat iar în acțiune. Lumea, deja, e împărțită. Istoria se repetă…?
Lasă un răspuns