Eugen VERMAN
Un prieten vechi m-a invitat, zilele trecute, la el, la cabană, în satul Luncani. Dar nu despre cabana omului vreau să scriu aici. Drumul duce peste pasarela din Mărgineni și, mai departe, la Moinești. E una dintre intrările principale în municipiul Bacău, dinspre Ardeal. Aici, în Mărgineni, a fost construită, înainte de ’89, una dintre platformele industriale importante ale orașului și județului Bacău, profilată, în principal, pe industria alimentară. A existat – și încă mai există, ca să zic așa – o excepție: Combinatul de Prelucrare a Lemnului. Ca gazetar am fost nu o dată la acest important obiectiv industrial. Fără „nostalgii”, vreau să spun că această mare „fabrică” forestieră era una dintre mîndriile industriale nu numai ale județului – deși, în județ, mai funcționa un astfel de combinat, cel de la Comănești -, ci ale întregii țări. Lucrau aici peste patru mii de salariați, cele zece fabrici ale combinatului funcționau din plin, iar circa 80 – 85% din producție era destinată exportului. Un actual salariat de aici îmi amintește că se exporta masiv în fosta Uniune Sovietică, dar și în țări cu industrii foarte dezvoltate, cum ar fi Germania, Franța și multe altele. Pe vremea aceea, în domeniul la care mă refer, obiectivul politico – industrial strategic era valorificarea superioară a masei lemnoase și, pornind de aici, au fost construite mari unități industriale de fabricare a mobilei, plăcilor fibro – lemnoase, plăcilor aglomerate din lemn, de binale etc, etc. Chiar la Bacău, în cadrul combinatului despre care vă vorbesc, erau construite și funcționau trei fabrici de mobilă, una de PAL, alta de PFL, și altele. Cum vă spuneam, zece fabrici! În ce mă privește, am scris zeci de articole despre aceste mari investiții, despre capacitățile în funcțiune, despre calitatea produselor, despre export – exportul fiind un indicator de producție primordial la acel timp. Totul s-a făcut cu mari eforturi și sacrificii, cu importuri de mașini și utilaje performante, Revoluția din decembrie 1989 găsind combinatul băcăuan în plină producție și plină ascensiune.
Au trecut anii, reforma, tranziția, zbaterile care au avut și au încă loc și-au pus amprenta și asupra acestui combinat. Nu cunosc volumul producției care se mai realizează, în prezent, aici; ceea ce am putut afla e că numărul muncitorilor a ajuns sub o mie, că mai funcționează doar o fabrică de mobilă. Și, ceea ce am simțit zilele trecute, cînd am trecut prin fața acestei foste mîndrii industriale a Bacăului: un șoc puternic, care mi-a amplificat orele de isomnii. Cuvintele sînt tristețe și dezolare. Trecînd, cum spuneam, prin fața combinatului, pe această șosea care vine din Ardeal, m-am oprit, împreună cu prietenul meu care omisese să mă pună în gardă referitor la ce o să-mi fie dat să văd. Geamurile acelea mari pe care le știam sînt sparte, niște găuri negre și sinistre, ca după un bombardament. Zidurile, mîncate de intemperii, negre, totul vorbește despre încrîncenarea cu care s-a distrus ceea ce s-a construit de o generație. Expoziția în aer liber, care cuprindea modelele de „case prefabricate” ce se produceau aici într-una din fabricile specializate ale combinatului, e ceva atît de trist, încît gîndul te duce la un grup de cavouri. Am fost nu o dată și am vizitat această „expoziție”, știu cît erau de bine fabricate acele case și cum erau dotate.
Orice prezent se construiește pe trecut. Nu zic, au fost și construcții nerentabile, multe investiții nu și-au avut rostul, au fost și excese de meglomanie. Dar să distrugi astfel de unități industriale moderne și să ajungi în situația de a exporta lemn „pe picior” sau cherestea și să imporți mobile, asta-i o politică antinațională! Și, rețineți, nu e singurul exemplu. În ce mă privește, n-o să mai merg în vecii vecilor la Luncani. Iar celor care vin în vizită la Bacău, le dau sfatul ca, atunci cînd vor trece pe aici, să privească în altă parte. Altfel vor avea senzația că intră în Bagdad.
Lasă un răspuns