Eugen VERMAN
În autobuzul spre URA lumea se calcă în picioare. E o oră de vîrf, iar oamenii se grăbesc. Mulți, spre serviciu. Mulți, spre școală. E aproape ora 8. Sînt aici în drum spre un amic ce locuiește, de mulți ani, în acest cartier foarte populat al Bacăului. Intîmplarea e să mă aflu în partea din spate a mașinii, unde un grup de vreo patru-cinci elevi din clasele superioare merge la liceul din zonă. In mijloc, o fată, elevă și ea, plînge. Ceilalți – băieți, o ascultă încordați. „Aseară, tata a venit tare supărat de la serviciu… Ne-a chemat pe toți cei patru copii – eu, sor-mea Liliana, și Costel și Alexandru – și ne-a dat o veste tare rea…”; fata se oprește, lacrimile o podidesc din nou, nu mai poate vorbi… După un minut: „Tata ne-a zis că de la întîi va fi trimis în șomaj și că fiecare să trăim, de-acum încolo, pe picioarele noastre…”. Autobuzul oprește și tinerii coboară.
Mă gîndesc și acum la fata aceea. N-are mai mult de 17 sau, poate, 18 ani. De-acum va trebui să trăiască „pe propriile picioare”. Asta i-a zis tatăl ei cu o seară înainte. Și frații vor trebui să se descurce… Tata nu va mai avea bani să-i țină în școală. Poate, soarta lor le va fi potrivnică. Cu ce au greșit, oare?… ce duh rău le va influența viața? Brusc, gîndurile îmi zboară la alte multe secvențe aproape asemănătoare pe care le-am întîlnit în acești ani. Intr-un sat îndepărtat – Burdusaci – din comuna Răchitoasa, mă aflam la școală – de aici a plecat marele savant Ștefan Zeletin – și m-am interesat cine-i cel mai bun elev din ultima clasă, a opta. Mi-a fost recomandată o elevă și am rugat directoarea școlii să mi-o prezinte. Am rămas surprins văzînd o fată slăbuță, trasă la față, îmbrăcată destul de sărăcăcios, cu teniși în picioare, iarnă fiind. Am stat de vorbă cu ea. Isteață, dezghețată, fără complexe, eleva aceea dintr-a opta mi-a spus că-i place foarte mult cartea, că are o adevărată pasiune pentru Istorie, pentru Geografie…, dar că nu va putea merge mai departe pentru că părinții nu au posibilități s-o întrețină la oraș, la un liceu… Așa că va rămîne în sat și va vedea ea ce face! La școala din satul Buda, două eleve foarte bune la învățătură au fost mai „exacte”: vor rămîne acasă și, într-un an-doi, se vor căsători. Intr-o altă parte a județului, în satul Gîrla Anei, din comuna Ungureni, am stat de vorbă cu un băiat frumos ca o fată, îmbrăcat curat, venise cu mîncare la taică-su, care era tractorist. L-am întrebat în ce clasă e, iar răspunsul m-a șocat: „M-am lăsat de școală după a șaptea… Tata mi-a zis că avem pămînt și mai am trei surori, eu sînt singurul bărbat, așa că m-am apucat de agricultură. Aici nu-mi mai trebuie cartea…”.
…Mergeți în orice sat din județul Bacău și veți întîlni astfel de cazuri. Lipsa posibilităților materiale taie, brusc și dureros, „aripile” multor tineri dornici de învățătură. Vina lor – dacă pot spune așa – în fața sorții e sărăcia pe care o duc fără să fie vinovați cu nimic. Nu de mult l-am auzit pe ilustrul academician Eugen Simion, președintele Academiei, afirmînd că, la acest timp, nici 1 la sută dintre studenți nu provin de la sate. E ceva foarte dureros! Eu îmi aduc aminte că, în toamna anului 1951, intrînd în Liceu, doar vreo zece orășeni eram, ca să zic așa, din cei vreo treizeci de elevi din clasă. Toți au mers mai departe, au devenit profesori universitari – Petru Mihuț, de exemplu, la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași -, ingineri, doctori etc. Veniseră din satele județului, veniseră cu zestrea aceea uriașă, nobilă, de vocație și dragoste pentru carte. Și, sînt absolut convins, și acum, dacă ar avea posibilitățile materiale atît de necesare, mii și mii de tineri de la sate ar umple amfiteatrele liceelor și universităților…Problema fundamentală e ca acei care conduc destinele țării să fie pătrunși de adevărul că un popor fără elite, un popor fără cultură riscă să fie înghițit de Istorie, pierdut în ignoranță și dușmănie. Rezervele noastre sînt fantastice. Numai că trebuie aduse „în față”, cultivate cu dragoste și înțelepciune, cu grijă pentru destinele țării.
Lasă un răspuns