Bătrînul înalt și distins mă privește circumspect. Apoi se decide să mă atace „frontal”. Mă întreabă fără menajamente de orientarea mea politică. Oarecum iritată de insistențele lui, îl conving pînă la urmă că sînt neutră. Mă lămurește că a avut ceva neînțelegeri cu ziariștii și că nu-i prea agreează. Începeam să mă tem de o convobire dificilă, cu poticneli și m-am întrebat în sinea mea dacă nu ar fi fost cazul să renunț. După cîteva ore de discuții, simțeam că ar fi fost nevoie să mai stau în preajma lui și a soției cel puțin încă o zi. Și tot nu ar fi fost de ajuns pentru a-i cunoaște și a le înțelege deplin drama prin care au trecut o viață.
Corneliu Petru Nechita, general în rezervă, fost ofițer de cavalerie în armata regală română, este unul dintre puținii români care are privilegiul de a primi prin curier diplomatic scrisorile din partea președintelui fracez Jaques Chirac. Este prieten cu ambasadorul francez Pierre Menat, dar și cu atașații militari ai ambasadelor americană și franceză în București. L-a cunoscut în timpul vieții pe Enescu și a fost ajutat de Mihail Jora să scape de un al doilea rînd de închisoare în lagărele comuniste. Figurează în Cartea de Aur a rezistenței românești împotriva comunismului scrisă de Cicerone Ioanițiu. În cinstea lui, Jandarmeria Franceză a trimis, în 2000, la Mărășești, 160 de ofițeri care i-au dat onorul. Regalist convins, Corneliu Nechita a făcut cunoștință cu aproape toate lagărele de exterminare din România, pentru orientarea sa politică.
Nu și-a uitat torționarii, și nici nu-i iartă. Nu face parte dintre aceia care cred că reprezentanții cei mai întunecați ai regimului comunist trebuie lăsați să se bucure de beneficiile sacrificiilor tinerilor din 1989, fără să plătească pentru fărădelegile lor. Drept, viguros și încă ager la cei 80 de ani ai săi, Corneliu Petru Nechita este unul dintre puținii români care îți induce sentimentul că este o onoare să-i cunoști.
Copilăria și-a petrect-o la Tescani, în prejma lui Enescu
Corneliu Petru Nechita s-a născut la Iași, în 1923, într-o familie de țărani înstăriți, luminați și cu mare respect pentru carte. În Bacău, mai precis la Tescani, a venit datorită bunicului său, care era notar în plasa Tazlău. Datorită lui a fost numită mama sa, Angelica, un fel de administrator al moșiei Rosseti – Tescanu, în anul 1928, pe vremea cînd copilul transpunea încă basmele în realitate. Așa a ajuns să pîndească sosirea la moșie a „Domniței” și a lui George Enescu. Așa a ajuns să învețe să cînte la pian, de dragul maestrului. Ultima dată avea să-l vadă pe Enescu în 1946. „Mi-am luat anume concediu și am venit la conac, să-l păzesc pe maestru de furiile vremurilor. Cînd a plecat,l-am întrebat: «Cînd vă mai văd?», «Cînd vor veni timpuri mai bune», mi-a răspuns Enescu după ce s-a gîndit destul de mult timp. Pentru el, nu au mai venit niciodată timpuri mai bune, pentru că nu am mai apucat să-l văd în viață”, povestește șoptit Corneliu Nechita.
În perioadă copilăriei, contactul permanent cu caii, simbolul ofițerului de cavalerie, a reprezentat într-un fel întîlnirea cu soarta. Caii au devenit pentru micul Corneliu reprezentarea a tot ceea ce înseamnă curaj și bărbăție. Superbele animale de rasă care străbăteau moșia Rosseteștilor l-au fascinat pe băiețelul care și-a promis încă de pe vremea aceea că, atunci cînd se va face mare, se va face ofițer de cavalerie, după modelul celor pe care îi vedea din cînd în cînd pe la moșie. „Tot caii au fost cei care m-au atras către lunca Tazlăului, acolo unde făceau popas sutele de negustori de gaz. Nu pot să uit căruțele lor, cu butoaie în care aveau păcură și cu care plecau în chirie pe apă și se întoceau acasă cu porumb și de-ale gurii, alimente care nu se găseau în zona aceea presărată cu sonde. Erau sute de cai în luncă, la păscut. Noi, copii, ne adunam, pîndeam cînd stăpînii lor nu erau prin preajmă, îi dezlegam și-i călăream. Ieșea după aceea scandal, se lăsa cu corecțiile de rigoare din partea părinților asaltați de reclamații, dar nu ne dădeam bătuți”, surîde Corneliu Nechita.
Școala primară a făcut-o la Tescani, apoi a urmat cursurile liceului Ferdinand I, sprijit de părinți. Viața de elev i-a fost marcată de profesori de prestigiu, care l-au format pe tînărul școlar în spiritul dragostei față de istorie și de poporul din care face parte. „Nu sînt vorbe în vînt, profesorul nostru de istorie, moș Alecu, ne făcea să plîngem la fiecare oră, cînd ne vorbea despre istoria poporului român dar, mai ales, despre primul război mondial. Datorită lui, peste ani, am făcut tot ce mi-a stat în putință peste ani să-i pomenesc pe cei care și-au dat viața pentru țară în primul război mondial. Mi-l amintesc, ca și cînd ar fi fost ieri, pe profesorul de română, Cîșu Popescu: avea o mînă ruptă și din cauza asta îl porecleam așa, «Cîșu». Nu ne asculta decît în ultimele zece ore ale trimestrului, pînă atunci ne preda. Dacă nu știam pe de rost și cu intonație «Doina» lui Eminescu, nu treceam clasa. Jorj Ionescu era directorul liceului, dar și profesorul nostru de franceză, și avea doctoratul luat în Franța. Mi-l amintesc cu drag și pe profesorul de muzică Focșa care, în loc de «Pui de lei» cînta «Pui de lup», după numele unei crîșme din centru, pe care o frecventa. Țin minte că la una dintre ore am prins niște ciori, pe care le-am ascuns sub bănci și pe care le trăgeam de coadă cînd ne dădea tonul cu diapazonul. Scandalul a izbucnit cînd am scăpat ciorile în clasă și au început să se zburătăcească deaspura catedrei. Ne-a pocnit pe toți, ne-a dus la director, ne-a scăzut nota la purtare cu trei, patru puncte la toată clasa, dar nimeni nu ne-a pîrît pe noi, cei care adusesem ciorile în clasă”, spune viitorul ofițer de cavalerie.
Școala de Cavalerie a făcut-o în timpul războiului
1 iulie 1944 pe Corneliu Petru Nechita îl găsește printre primii candidați admiși la Școala de cavalerie „Regele Ferdinand I” din Tîrgoviște. Pentru cele 60 de locuri puse la dispoziție s-au bătut 800 de candidați. Fiind vreme de război, programa școlară a făcut loc cu prioritate strategiei de luptă, tacticii și tragerilor militare. O zi de școală semăna mai mult a zi de cazarmă. Pregătirea militară a tinerilor elevi era asigurată de un colonel german, Zander, care punea un accent deosebit pe formarea fizică. „Într-o zi făceam intrucție călare, în alta instrucție de infanterie, iar următoarea făceam trageri. Număram într-o zi și cîte 600 de culcări în fugă pe zi. Adică fugeam, primeam comanda culcat, iar ne ridicam și iar o luam la fugă. Ca să nu mai pun la socoteală alarmele, pentru că americanii bombardau Ploieștiul. În astfel de situații, în două minute eram la grajduri, luam caii, cîte doi în dreapta și doi în stînga, și-i duceam la adăpost în pădure, la vreo 400 de metri. Erau cai de valoare, pur sînge arab, englez. Caii de la Școala de Cavalerie erau cei mai valoroși. Și cei mai prețioși. Fiecare elev își plătea taxa pentru calul cu care făcea pregătire, 15.000 de lei, chiar de la înscriere, pentru că altfel nu era admis”, și-a amintit Corneliu Nechita.
La fel a plătit și el, o sumă imensă pe acea vreme, dar pentru care părinții săi nu au crîcnit. Calul pe care și-a făcut pregătirea de ofițer de cavalerie se numea Dona. Ca să păstreze superba iapă numai pentru el, Corneliu a recurs la un truc: înainte de a o încăleca, îi șuiera în urechi un fel de bîzîit, iapa se liniștea și devenea ascultătoare. Ceilalți, care nu știau secretul, nu o puteau încăleca, iar Corneliu a avut parte de un animal de excepție, numai al lui, în tot timpul școlii. „Mi-am făcut prieteni minunați în școală. Claudiu Lăzărescu, un ofițer excepțional, care, după ce-a fost scos din armată de comuniști, a ajuns pînă la urmă inginer la Institutul de cercetări în prelucrarea lemnului din București. Nu-l pot uita nici pe Șerban Florea, avocat, dar și el tot general în rezervă, ca și mine. Trebuie să spun că doar doi am ajuns la acest grad din promoția mea. Pentru mine, dacă ar fi să mă mai nasc odată, fără îndoială că aș vrea să retrăiesc perioada Școlii de Cavalerie”, spune generalul. Școala de Cavalerie a terminat-o în 1946, cînd a primit gradul de sublocotenent, prin ordin regal. Imediat s-a înscris la Institutul militar de Educație Fizică și Sport, pentru a putea fi repartizat la o unitate militară. După absolvire, a fost trimis la Regimentul 1 de Roșiori din Arad, ca sublocotenent, iar după un an, a fost avansat la gradul de locotenent.
După abdicarea Regelui Mihai, a ajuns în lagărele de exterminare
Prima dată l-a întîlnit pe regele Mihai la căstelul de la Săvîrșin. Tot aici avea să se petreacă și ultima întrevedere cu Mihai. Era în toamna anului 1947, înainte de plecarea familiei regale în Anglia, la o nuntă în familia regală britanică, familie cu care Mihai era înrudit îndeaproape prin bunica sa, Maria. Ofițerii de cavalerie s-au dus la Săvîrșin să-și felicite regele, cu ocazia zilei sale de naștere, pe 25 octombrie. Apoi, regele a plecat în Anglia, de unde a revenit în țară, spre surprinderea comuniștilor, care, sătpîni deja pe putere în România, nu se mai așteptau ca planurile să le fie încurcate de regele Mihai. „După 1947, am avut cel mai sumbru parcurs al vieții mele. Aproape că refuz să-mi amintesc de perioada asta. În iunie 1949, m-au arestat și m-au dat afară din armată. Securitatea, care abia luase ființă, m-a acuzat de spionaj în favoarea anglo-americanilor. Pe vremea aceea, eram în comandamentul Diviziei a 6-a infanterie din Roman. Aveam grad de locotenent. Cînd m-au arestat, mi-au luat totul din casă, acte, fotografii, de aceea eu nu mai am acum fotografii din tinerețe”, redă generalul un amănunt zguduitor prin simplitatea lui.
Corneliu Nechita a fost judecat la Iași de un tribunal militar, alături de un lot de militari care făcea parte din rezistența anticomunistă. A fost condamnat la patru ani de închisoare în lagărele de muncă forțată. A făcut cunoștință cu ororile din aproape toate lagărele celebre: Aiud, Cernavodă, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Peninsulă, Poarta Albă, iar, în 1954, a ajuns la Coasta Gales din Onești. Aici a lucrat cu colonia de deținuți politici, la canalizarea orașului. „Cel mai greu era în pușcării, pentru că erau «cozi de topor», care te turnau pentru orice și erai băgat la izolare în pielea goală, unde primeai pe zi un «chirpic» și o porție de ceva ce-ar fi trebuit să fie ciorbă. «Chirpicul» era un fel de mămăligă prăjită în cuptor, iar ciorba era un fel de apă cu cîte un bob de fasole prin ea. Se mergea pe exterminare prin înfometare, bătaie și presiuni psihice. Nici la muncă nu era mai bine. Erau norme supraomenești, mîncare aproape inexistentă și bătaie cîtă încape. Se organizau vînători de deținuți. Ne încolonau, trăgeau în plin cu pușca la nimereală, apoi ne culcau cu fața la pămînt și ne călcau pur și simplu în picioare, pe motiv că am vrut să fugim. Așa mi-a murit, într-un astfel de cordon, organizat la Peninsulă, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Mircea Madgearu: împușcat într-o vînătoare de deținuți. În celule, dormeam pe paturi de ciment, iar acum deținuții se plîng că nu suportă regimul de detenție cu televizor în cameră”, remarcă amar, fostul ofițer de cavalerie.
Că vremurile erau de așa natură încît nu se ținea cont de nimic, nici de legi, nici de mînia lui Dumnezeu, o dovedește și faptul că cei patru ani de închisoare la care a fost condamnat inițial s-au transformat în șase, printr-o simplă hîrtie de la Securitate. Un proces verbal prin care cineva care îi purta grija anunța că fostul ofițer trebuie să mai stea prin lagăre încă doi ani. Și așa a și fost. Fără proces, fără judecată, fără posibilitatea de a ști măcar pentru ce se face vinovat. „Am fost ca și condamnat la moarte de regimul comunist, pentru că am fost ținut la regim de exterminare. Nu există cuvinte care să poată descrie ce atrocități au săvîrșit comuniștii. Au nimicit elita țării. Cei mai frumoși ani din viață mi i-am petrecut în închisori”, spune generalul.
După divorț, a trăit în concubinaj cu propria soție pînă în 1993
Uniforma proaspeților ofițeri de cavalerie era impunătoare prin calitatea materialului, dar și prin accesorii. Calitatea deosebită a uniformelor, cizmele de lac cu rozetă și pinteni, ultimul tip de șa pentru cal, cariera deosebită care îi aștepta, educația de excepție de care au avut parte în școală, toate astea făceau din tinerii ofițeri partide extrem de căutate de fete. Corneliu Nechita a avut o primă căsătorie, din dragoste, în 1947. Cu doi ani înainte de a fi închis. Soția lui, Dorina Gîlcă, avea doar 17 ani cînd s-a măritat cu chipeșul locotenent și a fost nevoită să facă dovada în fața autorităților de la acea vreme că are suficentă dotă pentru a-și putea pemite să se căsătorească cu un ofițer de cavalerie. „Era copil de moșieri și a primit dotă Fabrica de uleiuri vegetale din Bîrlad și sute de hectare de pămînt. Așa spunea legea pe atunci, ca fetele care voiau să se mărite cu ofițeri de cavalerie, să aibă zestre. Pentru familia Gîlcă, venirea comuniștilor la putere a însemnat o tragedie. Eu am fost arestat. Socrul meu s-a sinucis cînd a aflat, iar pe soacra mea și pe soție le-au deportat în Bărăgan, doar cu ce aveau pe ele. Aveau o casă superbă pe Bulevardul Epureanu din Bîrlad. Soacra mea s-a rugat de ticăloșii care au scos-o afară să o lase să-și ia măcar o oală în care să facă de mîncare. S-a dus unul în casă și i-a adus în bătaie de joc o oală de noapte. Supusă la presiuni, Dorina a divorțat de mine și s-a recăsătorit cu un sculptor, cu care știu că are un copil. Pentru mine, încă îndrăgostit de ea, a fost o mare lovitură”, recunoaște bătrînul.
În 1954, Corneliu Nechita a fost eliberat din lagăr. După șase ani de muncă silnică, bărbatul nu mai avea nici identitate, nici viitor. Comuniștii i-au asigurat un loc de muncă: săpător de șanțuri. În aceste condiții a cunoscut-o pe Flora Stratulat, contabilă la Trustul de extracție petrolieră, și s-a căsătorit cu ea, doi ani mai tîrziu. Cunoștință le-a făcut o mătușă a Florei de la Tescani. „Într-o zi, o vară de-a mea care ne cunoștea pe amîndoi i-a vorbit mătușii mele de Corneliu, aceasta mi-a spus și mie de el și, după cîteva luni, ne-am cunoscut. Mi-a plăcut de el: era frumos, era cult, am dat la o parte toți băieții și m-am măritat cu el. Vorba vine. Am trăit doi ani în concubinaj, pentru că nu avea acte, i le luaseră cei de la Securitate. Ne-am căsătorit legal cînd și-a făcut copii după toate documentele. Să nu credeți că am avut parte de liniște în cei doi ani. Tot timpul mă șicana securistul de la trust, că ce nevoie aveam eu, o contabilă, de un săpător de șanțuri. Mă mutau cu serviciul de colo-colo, doar doar, voi renunța la el. N-am renunțat și sîntem împreună și acum”, deapănă senină aminitrile dureroase Flora Nechita. Dincolo de seninătatea cu care povestește acum femeia, se ascunde însă o dramă pe care puțini dintre noi și-o pot imagina. Abia căsătoriți legal, în 1958, soțul a fost nevoit să fugă de acasă, cînd copilul avea doar două luni și jumătate. „Prin 1958, a venit un ordin ca toți cei care fuseseră închiși ca deținuți politici să fie arestați din nou. Țin minte că veneam de la muncă într-un camion, iar casa o aveam cu puțin mai departe de blocul în care stau acum. Am văzut strada plină de securiști, n-am coborît acasă, ci la cimitirul evreiesc, aflat mai încolo, m-am ascuns în porumb pînă la nouă seara, cînd am avut curaj să intru în spate prin casă, să-mi sărut copilul, să iau o pelerină de ploaie și puținii bani pe care îi aveam în casă. Așa a început perioada mea de fugar, care a durat doi ani. Cînd am plecat de acasă, i-am spus soției să divorțeze. Era cel mai cinstit, pentru că ar fi avut după aceea de suferit și mai mult”, spune, aparent neutru, bărbatul.
Flora a dat divorț de el în același an. A obținut pronunțarea un an mai tîrziu. „Cel care mi-a făcut actele de divorț a fost Ioan Puișor, juristul de la mine de la serviciu și care era chiar procurorul militar care a dat sentința de condamnare a soțului meu la Iași, în 1949. Știa lucrul acesta. Nu a avut niciodată nici cea mai mică reținere pentru ce-a făcut. M-a privit tot timpul în ochi, fără urmă de remușcare. Nu i-a fost rușine niciodată. Nu port resentimente nimănui, mă bucur doar că am putut trece pestea toate acestea cu fruntea sus”, vorbește liniștit și împăcat Flora Nechita. Corneliu Petru Nechita s-a întors acasă după doi ani și a trăit în concubinaj cu Flora pînă în 1993. Nu a mai avut curaj să se căsătorească legal cu femeia pe care o iubea, de teamă că securitatea îl va aresta din nou și că soția lui va trece prin chinurile iadului. „Avem împreună un copil de care sîntem mîndri, l-am crescut împreună, ne-am făcut o casă împreună, dar am trăit în concubinaj. Abia în 1993 am avut curajul să mă căsătoresc legal cu ea. Cînd am fost sigur că nu se vor mai întoarce vremurile acelea întunecate”, spune bărbatul, cu ochii țintă la Flora. „Dar au fost ani mai buni decît ai multora dintre cei căsătoriți cu acte”, îl asigură ea, cu ochii în lacrimi, făcînd abstracție de prezența noastră în încăpere.
Mihail Jora l-a ascuns în vila lui Enescu de la Sinaia
Odată scăpat de potera care îl aștepta la poartă, Corneliu Nechita a fugit prin pădure, la Asău, de unde a luat un tren către Ghimeș, iar de acolo, către Miercurea Ciuc. „Am ajuns acolo pe la ora zece dimineața. Eram frînt de oboseală, aveam entorsă la un picior și eram mort de foame. Am intrat la un croitor, mi-am refăcut pantalonii care erau rupți, am cumpărat o sticlă de turț, m-am dus lîngă niște boscheți pe care am aruncat aproape toată sticla și apoi m-am culcat lîngă mine, cu sticla la cap. Nu dădeam de bănuit. Eram pur și simplu un bețiv care a adormit pe unde a apucat. Așa m-am odhnit liniștit, pînă după-amiaza, cînd iar am luat cîte un tren din gară în gară, pînă am auns la București, la Mihail Jora, pe care îl cunoșteam din casă de la Enescu. Și el a fost deținut politic, dar fusese numit custodele vilei «Luminiș» din Sinaia a lui Enescu. Mi-a dat o scrisoare către Nae Voicilă, paznicul vilei, prin care îi cerea să mă lase să locuiesc acolo, în calitate de rudă. Ziua lucram la decojirea buștenilor de brad, iar seara mă culcam acolo. Cînd eram sigur că nu mă aude nimeni, mă duceam și mai cîntam la pianul din salon”, mărturisește generalul.
A luat legătura cu familia după două săptămîni, prin niște rude din Galați, de teamă că securișii ar fi putut-o urmări pe Flora. „I-am transmis că sînt bine, că stau ascuns și să nu-și facă probleme. De atunci, pînă în 1960, cînd am venit pe ascuns acasă, nu a mai luat legătura cu ei. Era prea periculos”, spune Corneliu Nechita. Salvarea a constituit-o tot o cunoștință de-a lui Enescu. „În 1959, la primul Festival Enescu, a venit în țară și doamna Bedițeanu, soția juristului familiei Enescu, care a vizitat vila Luminiș. Mi-am făcut curaj și am făcut tot posibilul să stau de vorbă cu ea între patru ochi, cît să-i șoptesc că sînt disperat și că sînt căutat de Securitate. Prin ea, am trimis o scrisoare doamnei Enescu, care se stabilise la Vevey, în Elveția, prin care îi făeam cunoscută situația mea. Și am avut supriza să constat că acest demers a avut rezultate. Dar după aproape un an”, își amintește fostul ofițer de cavalerie.
În 1960, în ianuarie, nu a mai rezistat și a venit acasă. S-a dus pe ascuns la sora lui, a chemat-o acolo pe soție, și-a luat copilul în brațe după doi ani și a plecat la Tescani, unde a stat ascuns într-un dulap, pînă în aprilie. În acea primăvară, Angelica Nechita a primit o înștiințare de la Securitate, prin care i se punea în vedere că autoritățile nu mai au nimic cu fiul ei și că se poate angaja în cîmpul muncii, conform pregătirii sale. Era rezultatul demersurilor pe care le-a făcut soția lui Enescu la Comitetul Central al PCR, prin care cerea sistarea persecuțiilor la care este supusă familia Nechita, deoarece este protejata familiei Enescu.
Președintele Franței îi trimite scrisori lui Corneliu Nechita
După această adresă, Corneliu Nechita a început să bată drumurile în vederea obținerii copiilor după documentele și actele sale personale și a început să se afișeze oficial cu Flora. Dar nu a avut curajul să se recăsătorească cu ea. S-a angajat ca profesor de sport la un liceu din Comănești, de unde a și ieșit la pensie. În anul 1993, s-a recăsătorit cu Flora, convins fiind că cei care l-au persecutat o viață întreagă s-au dat la fund, cel puțin o perioadă. Fiul lor, Liviu Nechita, este inginer. În anul 1977, Corneliu Petru Nechita a fost declarat achitat și nevinovat, în urma unui recurs în anulare înaintate de procurorul general al României de la acea vreme. Din acel moment, armata română și-a făcut datoria și l-a avansat, pe rînd, pînă a ajuns la gradul de general în rezervă. În prezen,t este membru al Uniunii Veteranilor de Război, organizație din care face parte și regele Mihai I, și a Federației Europene a Foștilor Combatanți, cu sediul la Paris. Această din urmă instituție l-a decorat pe generalul Nechita cu medalia „Steaua Europei”, pentru contribuția deosebită pe care a avut-o la ridicarea prestigiului celor două armate: franceză și română.
Fidel promisiunii pe care și-o făcuse în liceu la orele de istorie ținute de moș Alecu, în 1998, Corneliu Nechita s reușit să înalțe ceea ce poartă numele de „Monumentul II Mărășești”, închinat memoriei ostașilor români și francezi căzuți în primul război mondial. În anul 2000, a devenit membru de onoare al Jandarmeriei Franceze și, în același an, insitituția sus amintită a trimis, pe 6 august, la Mărășești, o delegație de 160 de ofițeri francezi, care i-au dat onorul generalului în rezervă Corneliu Nechita și au depus coroane de flori la cele două monumente. „De atunci, din 1998, președintele Franței îmi trimite scrisori și felicitări scrise de el personal. Prima dată am primit o scrisoare de mulțumire pentru monumantul de la Mărășești. Apoi, cu diferite ocazii, am primit felicitări. Acestea sosesc în România prin curier diplomatic, direct la ambasadorul Franței, Pierre Menat, care a fost rugat de Jaques Chirac să se îngrijească să ajungă toată corespondența la Moinești. Păstrez aceste documente, pentru cei care au de gînd să mai arunce cu noroi în mine”, spune generalul, arătînd coresprondența dintre președintele Franței și ambasador cu privire la scrisorile ce-i sînt adresate moineșteanului.
Acestea nu sînt singurele momente în care se bucură de recunoașterea de care a avut parte, măcar pe bucățele, după revoluție. Corneliu Nechita ne-a rătat o fotografie în care, alături de alți doi generali, apare lîngă regele Mihai. „Era pe 26 mai 2001. forografia este făcută la Palatul Elisabeta, după ce regelui i s-a retrocedat palatul. Am fost invitat de rege alături de ceilalți doi generali, în calitate de membri ai Uniunii veteranilor de război. Mi-e drag regele, detest tot ce-au făcut comuniștii din țară și din oamenii aceștia, dar sînt fericit că am ajuns la 80 de ani cu șira spinării drepată, fără să fac nici un compromis. Încă mai am dușmani, sînt conștient de asta, dar nu vreau să-i iert. Pentru tot ce mi-au făcut, pentru modul în care și-au bătut joc de tot ce am avut mai scump, nu pot să-i iert. Trebuie să plătească, pentru că altfel vor uita și vor trăi cu sentimentul că o pot lua oricînd de la capăt. Iar asta nu trebuie să se mai întîmple niciodată”, spune generalul în rezervă Corneliu Petru Nechita. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns