Cotitura lingvistică

Convertirea la cultură

Comunicarea interculturală este doar un răspuns dat de umanitate problemelor cu care se confruntă. Unul dintre multe altele. Deci noi, cei care propovăduim religia comunicării interculturale, să nu ne amăgim cu iluzia că am deține adevăruri absolute, pe care ceilalți ar face bine să le accepte. Nu ar fi corect din partea noastră. Și, în ultimă instanță, nu ar fi productiv.
Mult mai productiv ar fi, cred, să pornim de la criteriul rezolvării de probleme. în acest sens, constatăm că paradigmele culturale, în forma lor de sisteme închise, își arată limitele în fața noilor provocări cu care se văd confruntate: probleme legate de intensificarea și, nu de puține ori, de permanentizarea contactului dintre ele. Acest fapt poate fi interpretat – în viziunea unor gînditori contemporani -, ca un semn că ne aflăm în pragul unei revoluții paradigmatice. O revoluție care nu vizează direct culturile ca toturi unitare, ci culturile în contextul interacțiunii, construind cadrul pentru această interacțiune. Dar avînd în vedere că la intersecția dintre culturi se află, în fapt, culturile, este iluzoriu – pe de altă parte, să ne imaginăm că o asemenea revoluție se poate produce fără a afecta în vreun fel esența, modul de a fi al culturilor.
Despre cum se poate realiza o asemenea revoluție, care implică o convertire în masă (pe anumite paliere) a culturilor existente, credem că se necesită studii aprofundate. Care ar putea fi, în context, cîteva dintre liniile mari în care ar trebui acționat? Un punct sensibil se dovedește a fi educația. Este de preferat ca aceasta să pornească din familie. Sînt rezervată, însă, în ce privește posibilitățile de a face educație de către familiile actuale (sigur, cu excepțiile de rigoare), care sînt tributare paradigmelor culturale existente, acestea neposedînd în suficientă măsură capacitatea de a oferi o educație corespunzătoare în acest sens. Consider că aceasta ar trebui să înceapă din școală, printr-un sistem de învățămînt orientat explicit spre noile direcții, acelea ale integrării europene. Cred că unul dintre accente ar trebui pus pe predarea istoriei, care ar facilita formarea predispoziției culturale pentru comunicarea interculturală. într-acest nou mod de a concepe comunicarea în context intercultural, individul ar trebui să se considere satisfăcut dacă reușește să se facă înțeles, chiar și numai parțial, în loc să se aștepte la o înțelegere totală.
La rîndul său, procesul tehnologic chiar dacă nu oferă o soluție în sine, îndeplinește o importantă funcție referențială, în sensul că ne menține în contact permanent cu ceea ce se întîmplă dincolo de universul nostru limitat. Dar, atenție!: a trece dintr-o extremă în alta – de la exagerarea naivă a puterii conectoare pe care ne-o oferă tehnologia la demonizarea totală a acesteia și asimilarea ei ideii de control, de manipulare, nu mi se pare o abordare productivă. A spune că media nu oferă, singure, un fundament solid pentru dezvoltarea relațiilor de comunicare interculturală, nu înseamnă a nega total funcția lor în acest proces. Dincolo de discuția despre perspectivele prezentate, media realizează – într-un mod fără precedent în istorie – un spațiu de legătură între culturi; practic, prin intrermediul ei, în fiecare moment al zilei ne este reamintit că există o imensă lume dincolo de granițele lumii noastre, acest act de simplăl luare la cunoștință servind enorm pentru conștientizarea ideii de comunicare. Toate aceste inserții informaționale sînt de natură să ne reîntărească continuu această conștiință a lumii, să ne reformuleze mereu ideea legată de imensitatea ei și de complexitatea deosebită a evenimentelor care se petrec pe mapamond.
Această cristalizare a primei paradigme a comunicării interculturale este realizabilă. Aș putea-o numi șansa noastră de integrare europeană. Că această construcție este oportună și indispensabilă este unul dintre argumentele noastre, al celor care am văzut lumea prin ochii relativismului. Această construcție nu este una de suprafață. Dimpotrivă, ea atacă puternic anumite elemente aflate la temelia culturilor. Ea atacă – ne aventurăm să o spunem – modul fundamental în care acestea se autodefinesc în raport cu lumea, cu tehnicile fundamentale de problematizare privind acest raport. Rămîn, alături de iluștrii teoreticieni contemporani, cu convingerea în capacitatea ființelor umane (în context, cu capacitatea românilor) de „a gîndi ceea ce pare de negîndit, de a face ceea ce pare de nefăcut și de a crede ceea ce pare de necrezut”, respectiv în abilitatea de a transcende limitările propriei culturi, singura capabilă să asigure devenirea umanității. (Corina-Gabriela CEPARIU)l unei revoluții paradigmatice. O revoluție care nu vizează direct culturile ca toturi unitare, ci culturile în contextul i

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!