Crăciunul năpăstuiților

Cînd a aflat că unii au primit frigider, și nu aragaz, ca ea, fața i s-a boțit într-un fel pe care nu l-am mai văzut. Amestec de ură și încrîncenare. Izbucnite din ceva ce, simți, nici ei nu-i e de-nțeles. Obrazul trece, de la înlăcrimat la strîmb de invidie. Chipul pocit de înverșunare e schimonosit de o meschinărie slugarnică, dar zbîrlită. Se amăgește, cum că noi putem rezolva problema ei. Ceva ce, crede ea, este o mare mîrșăvie. O sinistrată. în scurt, foarte scurt timp, apar și alții. Ne înconjoară. Au venit fără să se vorbească, fără să știe cui și ce îi spune femeia. Nu i-am văzut sau simțit. Au apărut, pur și simplu. Unul spune că a primit televizor, și nu frigider. Altul, zice că i s-a dat frigider, și nu aragaz. Ne-am aruncat în mașină, din mers. E ușor să devi victimă, între victimele inundațiilor de pe Valea Muntelui.

are foto, cod „sini1” – Inundațiile i-au șters casa lui Neculai Balcanu de pe fața pămîntului, nu și zîmbetul

„Lămpile lui Miciurin”

Agăș, Cotumba. O fundație a construit o hală mare, compartimentată. Șase locuințe distincte, pentru sinistrați. în față, o căruță. Cară niște containere. Două familii își descarcă cele ce le-au primit de la ajutoare. Au venit reprezentanții Ministerului Afacerilor și Internelor, care le-au adus frigidere, aragazuri și televizoare. Cîte 35 din fiecare. Pentru că oamenii bătuți de soartă în vară erau prea mulți, polițiștii, comandați de comisarul Constantin Paraschiv, au decis să dea cîte un aparat electrocasnic pentru cîte o familie. Nu 35, pentru tot atîtea familii. Din căruță sînt descărcate donațiile pentru familia Balcanu. Trei generații. Părinții, dar și fiul cu nora și copiii. Un frigider și un televizor. Bătrînii iau frigiderul. Televizorul și un pachet de la Crucea Roșie Română sînt pentru cei tineri. Intrăm în vorbă. Deși casa i-a fost luată de inundații, moș Neculai Balcanu, cu soața-i, Dumitrița, au ales să stea la niște rude. în casă nouă s-au mutat doar copiii. Necazu-i că nu au curent electric de două zile. Sînt racordați, dar a avut loc o avarie, pe magistrala care îi leagă de Ghimeș. Moș Neculai ne-aruncă un banc. Unul vechi, despre care nu am auzit. E despre „lămpile lui Miciurin”. Anume că, bombardierele sovietice au avut de aruncat încărcătura explozivă asupra unui sector rebel din Uniunea Sovietică. Dar avioanele s-au întors, fără să-și lepede bombele. „De ce?!, au întrebat mirați comandanții cei mari. „Păi, cum să-i bombardăm, cînd jos ardeau numai lumînări. înseamnă că erau toți morți. Ce să mai distrugem?”, au răspuns piloții. Așa ne lămurim că „lămpile lui Miciurin” sînt lumînările. Bătrînul rîde, de gluma-i de demult, și ne face din mînă, a plecare. Viiturile i-au luat casa, dar și grajdul, cu tot cu animale. Ne zîmbește.

Fasole, fasole verde, cartofi și pilaf

Pășim în locuința tinerilor Balcanu. Patru încăperi. Un hol golaș și o bucătărie cu sobă, plus două camere. într-una, un pat, în alta, o masă. Niscai covoare, o carpetă, și multe flori. „Ghivecele le avem de la fundație. Da’ am luat și un șifonier, că nu poți sta așa”, ne lămurește Dana Balcanu, singurul membru al familiei aflat acasă. Au, ea și soțul, Cătălin, un copil. „Ionuț”, spune ea. însă e mic. Deschide zmucit unul dintre pachete. Pe cel de la Crucea Roșie: pastă de dinți, săpun, hîrtie igienică și, mă rog, absorbante pentru femei. „Ce să-i dau de mîncare lu’ ăsta micu’, pastă dinți?”. Așa aflu că mănîncă, alternativ, doar fasole, fasole verde, carofi și pilaf. Vedem și niște oțet și o bucată fărămițată de pîine. Sînt șomeri. „Carne, salam, de unde?”, se întreabă femeia. O-descos despre rude. Are. Frați, da’-s mai mici. Iar pe surorile măritate nu vrea să le deranjeze. „Unde să te duci, acu’, pe capu’ omului”, zice ea. La ieșirea din curte remarcăm o bicicletă rezemată de gard, de care sînt atîrnate cîteva vreascuri. Este, ne lămurește femeia, a soțului.

Fără fasole verde

Vecini le sînt familia Botezatu. Aurel și Viorica. Trei copii au. „Am auzit că ne dau cizme de cauciuc. Nu-mi trebuie”, îmi spun femeia, arătîndu-mi încălțările. Spune „Bogda proste”, pentru ce au primit ori vor mai avea de primit. „Porc? N-avem! Serviciu? N-avem! Nimic n-avem! Ce le-aduce Moșul copiilor?! De unde să știu?! Mai bine nu ne gîndim”, înșiră Viorica Botezatu. âmi mai spune că ăi’ mici merg la școală, la Brusturoasa. Cale lungă, da-s copii buni. Și nu-s ai ei. Sînt ai lui Aurel, din prima căsnicie. Ei sînt împreună de șase ani, de cînd a murit fosta. Apoi sare la altele. N-au baie. Apă e, la hidrofor, da’ nu-i curent. De mîncat, și ei, ca și vecinii. Dar fără fasole verde. Le-au furat și instalația din bradul din fața casei, pus de cei de la fundație. Da’ nu-i bai. „De Crăciun mergem la fratele lu’ al meu, la Jan, la Palanca. Ne-au invitat”. Zîmbește, cu privirea pierdută-n gînd. Ieșim din locuința cu două paturi. Cînd ne conduce, mîndria nu o lasă și ne spune că au și cal și căruță, dar le țin în sat.

Gospodarii

Palaghiu Vasile și Liliana sînt, de departe, cei mai îngrijiți dintre locatarii clădirii. Muncesc amîndoi, la gatere. Și-au cumpărat și mobilier, cît pentru o casă de om. Trei oi, patru găini și-un porc de șaizeci de kile, sacrificat pentru Crăciun, le întregesc avuția. Au chiar și o aplică, simplă și discretă, în locul becului atîrnat din tavan. Andreea, de 13 ani, și Constantin Lucian, de 9 ani, vor un singur lucru de la Moș: un computer. „Phh! Băi, băiatule, băi, băiatule, ce te arunci, băi! Amîndoi s-au izghit într-un calculator”, boscorodește tatăl, de sub icoana de pe perete. „Le-oi lua niște jucării și niște hăinuțe”, șoptește omul de sub mustață. Doamna casei trage cu mătura pe parchetul lucios, în timp ce ne îndreptăm către ușă. Ne urăm de bine și plecăm. Celelalte trei locuințe nu sînt ocupate. Cei cărora le-au fost repartizate au unde sta, dar nu le-au refuzat nici pe acestea.

„Să nu ne uitați, maică!”

Asău, Ciobănuș. Traian Olaru are 84 de ani. Ruxandra, soția, 80. Apa s-a învolburat și prin gospodăria lor, astă vară. Bătrîna-i la poartă, sprijinită într-un băț. Mică și zgribulită, ne-arată ce pagube i-au făcut viiturile. Moșul abia merge, prin curte, către poartă. „âi tot numai o rană, la picioare. Și nu se mai usucă. Zilnic îi schimb feșele. Și nu mai putem”, zice mamaia. Au șase copii, împrăștiați prin lume. Bătrîna își duce mîna streașină la ochi, din cînd în cînd, și privește în lungul drumului. N-au mai nimic. Apa le-a smuls și cei doi peri din curte. „Sîntem bătrîni, tare bătrîni. Să nu ne uitați, maică!”, ne-ndeamnă ea, în timp ce urcăm în mașină.

are foto, cod „sini6” – Ghiță e pregătit să umple strachinele și burțile

Oamenii-lei

Asău, „Villaggio del Sorrizo”. Da, e în Asău. 12 rulote, un cort mare și două containere, plus o magazie. Toate amplasate pe locația unei foste piețe. De la poartă te încîntă colindele. O stație și două boxe le revarsă peste campus. Dincolo de poarta cu „Bine ați venit” e vînzoleală mare. Aici conviețuiesc 11 familii, cu 48 de suflete. „Au venit «leuții»”, cum îi alintă Tita Rață. Ea și familia ei locuiesc aici, de cînd cu viiturile. „Leuții” sînt cei de la Lions Club. Au venit să le aducă năpăstuiților cele de cuviință pentru masa de Crăciun. Un porc și niște pachete cu bunătățuri, care trag, fiecare, peste zece kile la cîntar. Ghiță e tăiat degrabă, iar carmangerul, adus special de „lei”, se apucă de lucru. „Oamenii ăștia merită”, spune Viorel Rați. Leii pleacă. Ne ia în primire Cecilia „Cici” Sereș, „administrator principal voluntar” al locației. Acolo unde a fost casa ei, acum e vad de rîu. Stă aici cu părinții, iar tatăl este foarte bolnav.

are foto, cod „sini7” – Dumitrița își dorește o casă pentru familia ei

O casă pentru Dumitrița

Prin mica tabără aleargă copiii. Părinții sînt la muncă. O întreb pe Dumitrița Maxim, de 11 ani, ce-și dorește de la Moș. „Cel mai mult și cel mai mult?”, se codește puștoaica. Și se hotărăște: „O casă!” Răzvan Elisei, un năpîstorc de nouă anișori, o privește mirat de gusturile pe care le au fetele. „O casă? De jucărie!”, crede el că s-a prins. „Nu, una adevărată”, e serioasă Dumitrița. Ăla micu își lasă zîmbetul spre pămînt și ridică doi ochi plini de speranță. Iliuță Chiriluș e de-un leat cu Răzvan. Ne duce în rulota unde Radu, fratele de 12 ani, are grijă de Irina, care, abia prin primăvară, va păși într-al doilea an de viață. Cea mică-i agitată toată, iar Radu e tot numai al ei. Ies în zăpadă cu puștanii, acolo unde albul îmi arde retina. âi întreb cîți copii sînt, cu tot cu cei care lipsesc. Ba le ies 12, ba opt. „Oricum, ne avem ca verii”, îmi turuie Răzvan, care crede că sînt zece de toți. Cici-administratorul-principal-voluntar ne ia în primire și ne invită în cortul cel mare, din spatele rulotelor. Un suc, o cafea, o gustare. Parcă am fi într-o tabără la munte, nu la un loc cu niște năpăstuiți. „Noi așa am fost învățați. Să ne primim oaspeții cum se cuvine”, îmi spune ea la un tutun. Se bucură de gestul creștinesc al „leuților” și de ce le-au oferit italienii care au organizat așezămîntul. Tot ‘mneaei îmi dezvăluie că vor face carnaval de Crăciun, pentru cei mici. „Le iau măști și coifuri. Și le aduc și un Moș. Brad au, l-ați văzut, nu?”, îmi spune domnișoara Sereș. Căldură, au, apă caldă și dușuri, au, problema mesei de Crăciun e rezolvată. Brad este. Mai rămîne doar amintirea visului Dumitriței. Ne despărțim, urmați de alaiul de zglobii rostogoliți în zăpadă.

Leticia pîrîcioasa

Nițel mai la vale, la doar cincizeci de metri, sînt containerele în care locuiesc alte 15 familii. Aici nimeni nu lucrează, aflăm de la Octavian Busuioc. Cu toate astea, puțin sînt cei pe care îi găsim „acasă”. Ceilalți sînt plecați „cu treburi”. Droaia de copii aleargă prin zăpadă. Leticia, fata lui Busuioc, o dă cu pîra pe Amalia. „Știi unde-i Amalia? La apă”, îi spune smeada de cinci ani mamei prietenei. în schimb, nu știe să-mi spună ce-și dorește de la Moș Crăciun. Și aici au primit electrocasnice drept ajutoare. Nu au, însă, nimic de pus pe masa de Crăciun. Cel puțin așa spun oamenii, pe care îi credem pe cuvînt, pentru că în „case” nu mai intrăm. Nici unul dintre cei adunați în jurul nostru nu ne cere nimic. Au aflat că sîntem ziariști, așa că nu sîntem de încălecat. Pentru ei, 25 decembrie e o altă zi din calendar. N-au nici brad. Plec către mașină și îl văd pe Busuioc intrînd la adresa 010536164. Abia pe drum mă gîndesc că toți, peste tot, ne-au urat „Sărbători fericite!”. (Claudiu BOANGIU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!