Constantin CĂLIN
Cineva care urmărește această rubrică mi-a reproșat că, în luna și jumătate de cînd ea funcționează, nu m-am referit încă la „felul în care se vorbește la televizor”. Evident, e o persoană nemulțumită, dintre cele care cred că „limba se țigănește”, se dezintelectualizează, sărăcește și se urîțește. Nu i-am dat dreptate pe loc, ba l-am mai și „fiert” nițel, încercînd să justific fiecare din aspectele semnalate. „Țigănirea”- i-am spus – nu-i o neglijență, un accident, ci un proces în desfășurare, probabil ireversibil. Dumneata, i-am reproșat, la rîndu-mi, se vede că n-ai citit (sau poate l-ai uitat) acel interviu cu Mădălin Voicu, în care el afirmă că
„în 2002, România se va scrie cu doi r”. Datele recensămîntului din acest an încep să-l confirme. Sînt domenii de viață în care amprenta etniciei e imposibil de negat. De vină e păcătoasa noastră „plasticitate”: ne căutăm mereu stăpîni cu care să semănăm! Dar să revin la subiect. Pe mine, mai mult decît termenii colorați, de argou, folosiți pentru expresivitate (mișto, crăiță, șnur, egări, cocalar, gagistru, țuțăr etc.), mă irită limbajul de lemn (de plută), înecăcios, al Președintelui sau cel afectat, bombastic al Primului-ministru, care prin pozițiile lor s-ar cuveni să fie modele în toate privințele. Cum să nu ricanezi, cînd vezi că nu-i dată ca aceasta din urmă să deschidă gura fără să trimită (ori să îndemne pe alții s-o facă) „semnale”, „mesaje” („puternice”, „clare”, „distincte” etc.). Mă uit la el ca la un „telegrafist” (dolofan băiat!), cu jenă: e convins că ne dă gata cu dicționarul său stereotip. Priviți-l atent: satisfăcut de aceste fraze passe-partout, pedante, se oprește o clipă, face gimnastică pentru gît (îl întinde și-l sucește în stînga și-n dreapta, îl saltă din guler), apoi, cu un rictus de neplăcere, lansează o „panseluță” ironică în direcția unor adversari reali sau fictivi. În fine, reluînd masca deplinei seriozități (o sprînceană ridicată, un mușchi facial încordat, o strîmbătură laterală), țăcăne iarăși la aparatul morse. Dincolo de
„semnale” nu-i însă nici o substanță: un adevăr, un gînd pe care să te sprijini. Sînt multe de corectat în limbajul celor care apar la televizor: lucruri elementare sau mai pretențioase. În primul rînd felul de a se adresa unul celuilalt. Cunoașteți întîmplarea recentă: la un centru de corectare a tezelor de bacalaureat din Gorj s-a produs un incident. Relatîndu-l, prezentatorul știrilor de la Antena 1 a ținut să afle opinia inspectorului școlar șef al județului, Nicolae Mergea, un oltean bun de gură, limbariț. Într-o îmbulzeală de cuvinte, acesta a spus cam așa: „Domun’ Radu, am vizitat inopinant (sic!) centrul și după părerea mea totul e în regulă”. Și încă o dată: Domnu’ Radu, bla- bla-bla. Noroc că discuția s-a oprit, altminteri ar fi repetat: „Domnu’ Radu…”. Sînt mai multe greșeli aci: vocativul „domnu'”, în loc de „domnule”, folosirea prenumelui interlocutorului și acel penibil (n-ați uitat, e vorba de un inspector- șef) „inopinant”. Ce și-o fi zis Mergea? Numele de Coșarcă nu-i prea poetic, iar „domnule Coșarcă nu dă prea bine”. Însă „domnu’ Radu” s-ar fi potrivit doar dacă era consătean și amic cu acesta, și nici atunci la televiziune. Adresarea pe … prenume e o greșeală frecventă. Miniștrii, generali de poliție etc. îi spun Alessandrei Stoicescu, de la „Observatorul”, aceleiași televiziuni, „domnișoara Sandra”, sugerînd o familiriatate care, presupun, nu există. Pe cînd, din partea cealaltă, „doamna Cati” (Ecaterinei Andronescu, ministrul Educației), „tanti Daniela” (Danielei Bartoș, ministrul Sănătății), „nene Mirciulică” (lui Ioan Mircea Pașcu, ministrul Apărării, iubitorul de ziariști) etc.?
Ați remarcat, desigur, una-două apare la televizor deputatul PD Emil Boc, care aproape de fiecare dată îi trage cîte un „dar însă” : dar însă în sus, dar însă în jos, căci tipul e mereu un fel de Gică Contra. Folosirea împreună a celor două conjuncții era un lucru frecvent în secolul al XIX- lea. Iată două exemple din poemul „Cămașa fericitului”, de C.A. Rosetti: „Dar astă lume e haos de dorire” și: „Dar însă într-o vale mergînd noi auzirăm” etc. Între timp, „dar însă” s-au separat, iar întrebuințarea lor împreună se numește
(lucru pe care domnul deputat pare să nu-l știe) pleonasm.
Reporterii au și ei partea lor de greșeli. Recent, unul susținea că, în situația întăririi leului, „Banca Națională are două alternative”. O fi mirosind el ceva din strategia instituției respective, dar habar n-are că „alternativa” e o „alegere de făcut între două lucruri”: ori/ ori. Două alternative înseamnă patru posibilități. „Băieții” mai spun uneori niște chestii care în loc să te lumineze, te aruncă în ceață: „Guvernul trebuie să țină seama de actualizările convenite cu FMI”, „ancheta trebuie să urmeze toate procedurile” etc. Sună obscur, „adînc”, complicat, misterios. În ce constau „actualizările”, care sînt ” procedurile”? Sătul de afirmații confuze, pretind „transparență”, vreau să mă lămuresc. Datoria reporterului e să elimine ambiguitățile din calea înțelegerii mele.
Excesiv e, apoi, nu o dată, limbajul crainicilor sportivi, din care se pot extrage, fără o prea mare încordare a atenției, numeroase „perle”. Unii dintre ei fac rime fără să știe: „Mutu-și pregătește șutu!”. Prind cîte un cuvînt și-l freacă pînă-l demonetizează: astfel, meciurile sînt „cruciale”, „capitale”, „decisiv”. După axiologia unui Bogdan Cosmescu, „Voicu se anunță un jucător cardinal”. Ce isprăvi o fi făcut? Vorbe mari, adiind a reclamă, găsești mereu: „TVR a instalat în Piața Revoluției un megaecran pentru mega suporteri”. Artificială, emoția e comunicată cu anticipație: „Va fi o seară magică, un meci electrizant”. Mai nou, cîțiva vorbesc de „filozofie” (neaparat cu un s fîsîit): „Filosofia mea de mic copil a fost…” Sau: „Folozofia asta nu mai ține…”. Cum să nu țină, de vreme ce, ca și în politică, cu cîteva clișee poți face carieră, poți vedea lumea, poți să-ți dai aere de superioritate.
Lasă un răspuns