Constantin CĂLIN
Ei, nici chiar așa! Pe orice canal deschizi, auzi vorbindu-se despre eșecul Franței la Campionatul Mondial de Fotbal, pe care comparațiile statistice îl arată ca foarte penibil. Au fost, în ultimile zece zile, mari inundații în Chile și China, au ars păduri în America de Nord, s-a produs o nouă escaladare a conflictului din Israel, au continuat confruntările dintre indieni și pakistanezi în Kașmir, dar nici unul din aceste dureroase evenimente n-a produs atîta emoție și tristețe. Cînd eliminarea a devenit certă, ziarele și televiziunile au strigat aproape unanim: „Tragedie!”, „Dezastru!”, „Umilință!” („Cea mai mare umilință de la ocuparea Parisului de către nemți în 1940!”), „Franța îndoliată!” etc.
Ne-a fost arătat Zinedine Zidane (cel care la plecare a străbătut drumul pînă la avion încadrat de un întreg detașament de gardă) doborît de suferință, cu fața în gazon. Cîntăreții dezastrului au uitat însă acea lege a lui Murphy, care spune că tot ceea ce începe prost, sfîrșește și mai prost. Comportarea francezilor a ilustrat-o. Nu vreau să fiu cinic, dar cred că meritau această colivă. Mitologia creată în jurul echipei, de la precedenta ediție a Campionatului Mondial și pînă azi, l-a obligat pe antrenorul Lemerre (probabil cel mai înjurat om din Hexagon) să adopte o formulă conservatoare. Echipa devenise o valoare patrimonială, iar fotbaliștii niște eroi naționali de care nu se mai putea atinge nimeni. Orice critică îndreptată împotriva lor era impopulară. Doliul care îi lovește acum e deci consecința unei orbiri prelungite. Pur și simplu, conducătorii fotbalului francez au refuzat să vadă că anii trec peste toți, că vîrsta și uzura nu iartă indiferent că te numești Barthez, Desailly, Djorkaieff etc. Cazul Argentinei dă și el de gîndit. Deși prestația echipei sud-americane a fost superioară celei franceze și în cazul ei se exagerează, cred, cu compătimirile. Lacrimile provocate de contrastul dintre speranțe și realizări m-au impresionat, ca pe toată lumea, dar nu pînă într-atît încît să ignor sterilitatea pe care un Veron, un Batistuta, un Crespo au dovedit-o la acest Campionat. Ceea ce li s-a întîmplat pare o nedreptate, totuși îmi corectez pornirea sentimentală, amintindu-mi că regula de aramă a competiției cere eficiență, nu doar spectacol. Dacă nu se exprimă în goluri, partea artistică e superflue. Or, argentinienii au semănat cu niște virtuozi ce cîntă într-o cameră de plută: îi vezi că fac gesturi admirabile, dar nu-i auzi.
De coliva și băutura rușinii au avut (și vor mai avea) parte și alți așa-ziși „favoriți”. Au fost (și, desigur, vor mai fi) pedepsite destule orgolii, spulberate destule iluzii. Televizorul mi-a arătat însă nu numai amărăciunea învinșilor, ci și jubilația învingătorilor. Dacă rușii (din ce în ce mai nepuntincioși în mai multe sporturi) s-au revoltat pe ai lor, după ce echipa a fost învinsă de Japonia, senegalezii (cum am văzut într-un reportaj al postului RTS 1) și-au manifestat bucuria într-un miting uriaș pe străzile Dakarului, la care a venit și conducătorul local. Carnavalescul a dominat pretutindeni unde reprezentanții uneia sau alteia dintre țări au obținut victorii: oameni, îndeosebi tineri, cu măști, jobene, coifuri și costume de arlechini în culorile simbolului național au țopăit și s-au îmbrățișat într-o euforie care exclude orice rezervă față de cel de aproape, cunoștință întîmplătoare ori prieten. S-au cîntat imnuri, s-au fluturat drapele, s-au strigat sloganuri. Mai ales cînd David a trimfat asupra lui Goliat. O dată cu spiritul agonal, Campionatul trezește naționalisme, dorința de revanșă istorică. Fie că au gîndit-o în acești termeni, fie că nu, strănepoții robilor senegalezii s-au răzbunat pe cei ce au fost ????? coloniști. Întîlnirea Anglia – Argentina a reeditat, în plan fotbalistic, războiul Malvinelor.
Cîștigurile sau pierderile sînt transferate, de fiecare dată, abuziv, în plan politic. Domnul Chiriac a ieșit la rampă cu o mină radioasă în 1998 și cu una pleoștită acum, căci pentru fanatici starea fotbalului și starea națiunii sînt sinonime. În ceea ce ne privește, noi trebuie să-i mulțumim lui Hagi selecționerul (care a ieșit din nou pe la televiziune să spună „vreau servici” ) că, ratînd calificarea, ne-a scutit de o asemenea confuzie. La necazurile pe care aveam, numai dezamăgiri legate de fotbal nu ne-ar trebui! E mult mai ușor să discuți despre alții, să le explici pedant, erudit, cum face Cornel Dinu, divagînd despre „constantele care diferențiază” și „circuația sangvină la negri”, succesele sau insuccesele.
P.S. Deși cred că s-a observat, îmi fac datoria să remarc două elemente tehnice noi în transmisia meciurilor: prezența televizoarelor cu ecran mare pe stadioane și folosirea dispozitivului numit „lupă”, importante în cazul reluărilor. Datorită lor spectatorul
își poate forma imediat o opinie clară despre situații neclare petrecute pe teren, cum a fost un fault al uruguaianului Dario Silva, o trișerie a lui Rivaldo, pseudolovitura lui Pochettino asupra lui Owen etc. În aceste condiții, reluările influențează, uneori, decisiv, atitudinea celor din tribune.
Lasă un răspuns