Politica vremii
Mai bine de un sfert din județe au suferit din cauza furtunilor de la sfîrșitul săptămînii precedente și începutul celei pe care o încheiem. Televiziunile ne-au arătat imagini cutremurătoare ale unor fenomene atmosferice neobișnuite pe meridianul nostru: „mini-tornadele”! Urmările lor? Arbori smulși din pămînt sau transformați în țepușe, ferestre și acoperișuri sparte, pereți dărîmați, sate răvășite, oameni morți, accidentați, fără adăpost. În alte locuri, vii bătute de gheață, lanuri mîlite, fîntîni poluate, case și acareturi inundate, drumuri și poduri distruse. Vremea ne zgîlție mereu încercînd să ne facă să pricepem că am greșit și continuăm să greșim față de natură. Am tăiat păduri și livezi, ne-am bătut joc de perdelele de protecție și de sistemele de irigații. În vraiștea creată, curenții de aer și-au schimbat rutele și intensitățile: lovesc neașteptat, implacabil, dureros. Ceea ce n-a fost în stare să impună defuncta mișcare ecologistă, impune acum o vîntoasă sau o rupere de nori: anume ideea că vremea face politică, -una împotriva prostiei și a cupidității. Or, la noi, folosindu-se de permisivitatea și, uneori, de complicitatea diverselor administrații postdecembriste, proștii și lacomii au abuzat de bunurile care sînt ale tuturor, iar azi populația plătește, în felul descris, comportamentul lor iresponsabil. În ceea ce s-a întîmplat la Făcăeni, la Vlahiță, la Ghimeș, la Panciu etc. pot fi depistate efectele unor dezechilibre petrecute în zone îndepărtate, nu neapărat vecine sau locale. Da, pe termen lung, vremea face politică. De data asta, ea a sancționat „regimul” Iliescu- Năstase (moștenitorul superficialității și neglijențelor din legislaturile sale anterioare și ale celor care au condus România între 1996 și 2000), căruia îi strică destule planuri. Actualii guvernanți vor trebui să umble la buzunarul de la spate, să scoată din el o parte din rezerve. Utilă momentan, contribuția obținută din „solidaritatea umană” cu sinistrații nu înseamnă altceva decît mutarea sărăciei de pe un umăr pe celălalt. Problema e vastă și nu se poate rezolva prin niște cîrpeli, la modul „hei-rup”! O mulțime de lucruri se cer regîndite pe plan național: tipul construcțiilor, materialelor folosite, rezistența lor, și, înainte de toate, educația. Nu-i de ajuns ca dl. Adrian Năstase să dea din buzișoare o dată (ori ca dl. Octav Cosmîncă să se încrunte „pe sticlă”), ci e necesar ca echipa de miniștri aflată sub mîna sa să apere cu fermitate patrimoniul natural al țării prin măsuri cu caracter de sistem, permanente.
Din relatările celor care au trecut prin cumpene, mi-a atras atenția faptul că aproape toți au avut senzația de „sfîrșit de lume”. Evident, lumea nu s-a sfîrșit, dar se poate sfîrși cîndva așa. Întîmplarea, zilele acestea am dat peste o „cronică științifică” despre potop, publicată de T. A. Bădărău în „Viața Românească” la începutul veacului trecut. Tradiția potopului – arată autorul – „nu e izvorîtă din imaginație, ci se sprijină pe „o bază fizică”, pe un eveniment petrecut realmente în timpuri relativ recente, cînd omul ajunsese la un oarecare grad de civilizație”. Unde anume s-a petrecut? Pe toate continentele, căci numărul povestirilor originale, autohtone despre potop „trece de 60, din care 13 în Asia, 4 în Europa, 5 în Africa, 9 în Australia și Polonezia și 39 în America”. După cunoștințele de acum o sută de ani, „adevăratul potop”, cel despre care se vorbește în „Epopeea lui Izdubar” și în Biblie, ar fi avut loc „în vecinătatea golfului Persic” (mai nou, se cred că în regiunea Mării Negre), fiind „opera unui ciclon care a ridicat apele în văzduh”, urmat apoi de „ploi mari, diluviene”. Marile cataclisme sînt ca niște agonii scurte și dramatice. În cronica din care am spicuit citatele de mai sus sînt date cîteva exemple care îți provoacă anxietate. La 20 mai 1857, în Bagdad, „un nor mare de pulbere a învelit, în mai puțin de un sfert de minut, orașul și de la lumina zilei s-a trecut la cea mai întunecată noapte; efectul era groaznic”. Oamenii nu se mai puteau găsi între ei chiar în case, locuitorii spăimîntați credeau că sosise sfîrșitul lumii”. La 1 ianuarie 1852, la sudul lacului Baical, un teren lung de 21 de km și lat de 9-15 km s-a prăbușit. „Din crăpături au țișnit ape subterane pînă la 6 metri înălțime, iar Baicalul și-a revărsat apele în această depresiune, înecînd tot ceea ce era mai înainte pe teren”. „În golful Bengal, la 26, 27, 28 și 29 octombrie 1876, au fost mai întîi vîrtejuri și furtuni, apoi groaznice cutremure și, în fine, un ciclon extraordinar care a ridicat apele pe uscat, a distrus complet așezările omenești, și a înecat peste 100.000 de oameni din populația de un milion a întregii regiuni”. Eroarea contemporanilor noștri e aceea de a nu crede în posibilitatea repetării sau producerii unor dezastre naturale majore: nu ne lovește asteroidul!, nu ne atinge coada cometei!, nu vor avea loc evenimente geologice radicale! etc. Nu vor mai fi niciunde Sodoma și Gomora, nici Pompei și Herculeanum, nici Hiroșima și Nagasaki! Gîndind astfel, ne anestiziem frica, e drept, deși știm că planeta e încă vie și e rănită de intervențiile, adesea, nesăbuite, ale omului. Avertismentele sînt totuși necesare, iar literatura (de la Platon la Pierre Benoit sau Keith Woodcott) ne amintește de Atlantida, continentul care s-a scufundat într-o zi și o noapte, sau (prin autori români) de faptul că pe aceste locuri a fost odinioară un fund de mare. Închideți puțin televizoarele, ca să reflectați și la aceasta!
Lasă un răspuns