Constantin CĂLIN
Cam o treime din timpul pe care mi-l acord statului la televizor e pentru fotbal: Cupa Campionilor, Cupa UEFA, două campionate străine și campionatul intern etc. Înghit ceea ce, evident, nu-mi trebuie, dintr-o inerție a anilor tineri, dar mă consolez zicînd că, decît un film idiot, mai bine un meci slab. E mai puțin șocant, iar „enervarea pe gînd” durează mai puțin. Risipa orelor e aceeași, poate chiar un pic mai mare. De pe urma altor emisiuni mă aleg cu cîte ceva demn de reținut și de scris; de la fotbal mai puțin sau uneori fără nici o însemnare „pro memoria”. Întrebat „cum a fost?”, recurg la cele mai scurte caracterizări, chiar dacă pe limbă îmi stau sumedenie de vorbe, nu dintre cele mai dulci. Totuși, din cînd în cînd, mă simt îndemnat să dau glas nemulțumirilor pe care le-am acumulat. Așa, de pildă, azi: vreau să spun un cuvînt despre Steaua, singura echipă românească pentru care-mi bate inima mai tare. Dragoste veche, statornică. Acum a ajuns sub Oțelul și Gloria și vecină de „zonă” cu FCM Bacău și Ceahlăul. E umbra celei ce-a fost odinioară, abia de o mai recunosc în ceața persistentă care a cuprins-o. Duminică a pierdut, vai! la UTA. Dar ăsta nu-i un motiv s-o reneg. Nu pot să procedez ca „fanii” ei, grupuri cu care clubul cheltuie, anual, circa zece miliarde. După părerea mea, prostie mai mare nici că se poate. Pe vremuri, Steaua avea în fiecare oraș simpatii puternice. Era robustă psihic, nu-i trebuiau „ultrașii”, care oscilează între admirație și denigrare, ambele la fel de oarbe. Din păcate, e vremea galeriilor, devenite capricioase și abuzive. Nu se mulțumesc cu turismul sportiv, cu răsfățul de a fi plimbate pe gratis de la un stadion la altul, ci vor să conducă, să se substituie consiliilor de administrație și antrenorilor. Unde influența lor e mai apăsată, ajunsă la faza de dictatură, e fatal ca treaba să meargă din rău în mai rău. Așa stau lucrurile, se pare, la Steaua. Sînt necesare niște clarificări. Cît nas, cît credit i se poate da lui Ivan? Echipele au nevoie de public, un public larg, divers, nu de „legiuni” de „lei”, „lupi”, „tauri” etc., care, cel mai adesea, prea înfierbîntate, debitează măscări, produc distrugeri și otrăvesc atmosfera competițională. Simpatia lor costă. Pentru ei sînt mobilizați zeci sau sute de polițiști. Din cauza lor se plătesc amenzi de milioane. S-a creat o dependență vinovată, o formă de exploatare. Fără acest „al doisprezecelea jucător” nici că se mai poate. Problema n-a fost discutată sub aspect economic, social și psihologic, ci doar ca „fapt divers” după incidentele întîmplate ici sau colo. Dar au, oare, jurnaliștii noștri, opinii asupra ei? Îi ascult pe comentatorii TVR și Pro TV. E de-a dreptul insuportabil, în cazul unora, să auzi cum își schimbă judecățile de-a lungul unui meci, cum o scaldă sau cum o îngroașă, cum fac meandre, ca șerpii, nesiguri, buimaci. Par treji numai cînd e vorba de zvonuri și de bîrfe, care ocupă un loc important în economia fiecărei transmisii. Au obsesia tarabei, se învîrt în jurul ei: cine pe cine vinde, cine pe cine cumpără, și cu cît? Mie, astfel de informații îmi alterează percepția meciului. Vreau să uit că echipa X joacă pe o primă de atîția dolari sau că jucătorul Y a fost ori va fi transferat pe o sumă de atîtea milioane. Viziunea preponderent mercantilă urîțește sportul. Steaua, ca să închei, era strălucitoare cînd lupta pentru propria-i tradiție și onoare, noțiuni uitate. Azi stă cu ochii la mîna finanțatorilor și i se împleticesc picioarele. Uneori pentru că-i ghiftuită, alteori pentru că-i înțărcată. Numai un regim normal, constat, ar putea să o redreseze.
După Dan Nasta, George Soros, Andrei Pleșu, la „România mea”, emisiunea lui Emil Hurezeanu de pe Antena 1, a urmat un francez: Jean- Pierre Vigroux, expert în audit, un „evaluator”. Lucrează în țara noastră de aproape un deceniu. Înalt, solid, buzat, figură asemănătoare cu a lui Oscar Wilde, vorbește bine românește și are opinii echilibrate. În discuție, el a spus și unele lucruri convenționale (între care că „nivelul de trai a crescut”), dar a făcut și o serie de observații pertinente asupra comportamentului nostru ca indivizi și națiune. Românii au un respect excesiv pentru șefii lor direcți, pe care se abțin să-i corecteze, chiar și cînd greșesc în mod evident. Cînd, apoi, e vorba de a trage foloase imediate dintr-o situație, „românii sînt buni sprinteri”. Continuările sînt, însă, problematice. În politică, actualmente, este „o balanță excesiv proamericană”. Vorba ministrului Mircea Geoană, „Uniunea Europeană nu este aici un adevărat actor”. Acum, „actorul adevărat” e NATO! Cea mai frapantă observație a lui Jean – Pierre Vigroux, citată ca aparținîndu-i unui prieten al său, mi s-a părut a fi următoarea: „România e Europa cu costuri de lumea a treia”. Afirmația îmbină, involuntar, lauda cu ofensa. Explicată, ea înseamnă: românii sînt la fel de pricepuți ca și italienii, germanii, olandezii etc., dar forța lor de muncă e la fel de ieftină ca a africanilor. Logic, ar trebui ca investitorii să dea năvală la noi și totuși nu se întîmplă așa. De vină e doar „birocrația” sau există și alte cauze ale neîncrederii? Discuția nu s-a întins și asupra lor. Spre final, alături de francez și de Emil Hurezeanu a apărut Cornel Nistorescu, directorul „Evenimentului zilei”, pe care Jean- Pierre l-a caracterizat ca „foarte reprezentativ pentru puterea culturală a României”. Ulterior am înțeles că ziaristul și evaluatorul au colaborat cu nu știu ce ocazie!…
Mi-a făcut plăcere să-l reaud, după o absență mai lungă, pe Alexandru Paleologu, la Realitatea TV într-un interviu acordat lui Vartan Arachelian. Cum era de așteptat, a spus numeroase lucruri inteligente și paradoxale. Iată, din cele vreo douăzeci pe care le-am spicuit, cîteva dintre ele: „Nu m-au atras entuziasmul și delirul”; „Nu merită să fii fidel ideilor, ci oamenilor”; „Televiziunea e un instrument de imbecilizare a nației”; „S-a prostit nația”; „Ne grăbim cu ușurință să înlocuim un cuvînt românesc cu unul anglosaxon, ca să arătăm că sîntem culți”; „Viața corectează exagerările și improprietățile”. Poate azi unele din vorbele sale, de moralist, ne supără; mîine -poimîine, sigur o să le ducem dorul.
Lasă un răspuns