Cu buza umflata

Nu degeaba turistii straini fug de Romania cind e sa-si ia concediu si sa porneasca pe undeva prin lume, la distractii. De ce ar veni la noi, cind la Palma de Mallorca sau in Napoli ii costa un sejur tot atit. Si acolo, har Domnului, curatenie, servicii ireproabile, civilizatie. Am tras un tur de litoral romanesc si cind am ajuns acolo, un bun prieten imi spune: pai ce cauti, frate, aici, in loc sa mergi in Bulgaria la Nisipurile de Aur, unde te-ar costa mult mai putin, ai sta confortabil la hotel si ai dispune de servicii de calitate. Nu l-am crezut la inceput. Mai ales ca, in primele descinderi, am nimerit destul de bine. E drept, ar trebui sa fii miliardar ca sa maninci citeva zile la restaurant, cind preturile pentru romani sunt cu circa 30-40% mai mari decit pentru straini. Însa am nimerit in locurile bune pentru ca am avut un prieten care sa ma duca acolo. De indata ce a trebuit sa aleg singur, am nimerit-o jalnic. Si nu ma refer doar la nota supra-incarcata, ca doar cu asta sunt patit in atita amar de vreme cit am trait in Romania. Ci la mincare. A trebuit sa refuz de trei ori niste mici si sa-i spun chelnerului sa-l aduca pe bucatar sa-i bag micii aia pe git. Din ce erau facuti?! Din soia? Din carne „reciclata”? Din ramasite de la ciorbe si fripturi? Dumnezeu stie! Cert e ca erau oribili, ca si garnitura. Si sa nu mai spun. Daca whisky-ul adus de ospatar o fi fost din soiul cerut, nu stiu, ca gust nu avea, dar abia de se vedea pe fundul paharului, adica era vizibil mai putin decit ar fi trebuit. Cum turistul nu umbla cu sonda gradata la el, nici sa reclame nu poate. Parca eram in plin comunism. Si e greu de inteles asta in ziua de azi, cind ospatarii si bucatarii au un patron si nu sunt ei beneficiarii furtisagurilor. Sau cine stie. Or fi gasit o metoda sa fure. Problema e insa rezultatul. Eu, ca roman, merg acolo si apoi ma duc acasa si cine stie cind mai ajung prin zona. Si nu coteaza cui spun, pentru ca vreo influenta nu are. Cind insa vine un turist strain si duce vorba ce vai si amar e pe la noi, se duce indata vestea. Si alti turisti nu mai pupam. Mai ales ca turismul se face prin operatori, atenti cu cei care le calca pragul si cum sa le recomande ei germanilor sau francezilor litoralul nostru, cind stiu cu ce se vor confrunta aici? Cum ar veni, ne furam singuri caciula. Si cum nimeni n-o ia pe cocoasa, raminem cu buza umflata! Din pacate, nu cred ca situatia asta e una intimplatoare. E un fel de dat, de fatuum romanesc. O inlantuire de fapte si idei ce se tes de la guvern pina la cel mai umil businessman si creeaza o pinza mai tare ca pinza de paianjen si din care nu exista scapare. Mi-am dat seama ca nu exista scapare atunci cind, dupa o vreme de stat prin strainatate m-am intors in tara si a trebuit sa fac fata provocarilor: ale calatoriei in mijloacele noastre de transport, ale luarii unei mese la restaurant, ale traversarii strazii, ale mituirii functionarilor ce altfel nu misca un deget. Si care face orice incercare de a construi ceva zadarnica.

Dan PERSA