Cu ochii peste gard

Amintiri cazone

Doru CIUCESCU

Pentru orice călător deplasările sînt mai împlinite dacă au loc contacte cu oamenii. Cînd am plecat, în anul 2001, în Republica Moldova, am avut sufletul încărcat de „febra voiajului”, dar și de dorința de a sesiza simțăminte, atitudini la cît mai mulți basarabeni. De aceea, nu am ezitat să intru în conversație cu un cerșetor aflat lîngă poarta unei biserici din Chișinău. Era o dimineață însorită de mai, într-o sîmbătă. Doream să dau pomană primului cerșetor întîlnit în cale înainte de a intra în biserică. Or, nu am văzut decît un invalid de un picior, sprijinit în două cîrje. Era un bărbat în vîrstă de aproximativ 50 de ani, rotofei, ca majoritatea oamenilor care au dificultăți în mișcare. Chipul lui palid, obosit, nu mai exprima nici speranță, nici dorință; părea rece și indiferent. Privea posac în pămînt, parcă pentru a nu-și trăda ceva dureros, de nerostit, ascuns în suflet. O bluză spălăcită cu mîneci lungi, care inițial fusese de culoare kaki și o pereche de pantaloni largi, la care un crac era îndoit și fixat de curea, formau elementele vizibile de îmbrăcăminte. Un pantof fără șireturi încălța singurul picior valid. Lumea nu se înghesuia să intre în biserică la ora aceea matinală, așa că am dorit să intru în vorbă cu el, după ce i-am întins un dolar. M-am prezentat și, ca răspuns, am aflat că îl cheamă Pavel Pokornîi (Umil). Probabil a văzut o oarecare crispare pe fața mea, așa că a reacționat repede:
– Eu sînt jumătate român după mamă.
– înseamnă că ați învățat bine limba rusă.
– Eu vorbesc rusește la perfecție deoarece am făcut școala de ofițeri.
– Ați avut un accident de circulație?
– Nu, este o istorie lungă și nu știu dacă aveți timp să o ascultați…
O pală de vînt s-a stîrnit din senin, vuind metalic în clopotnița înaltă din apropiere.
– Ooo, am timp berechet!
Omul a încercat să spună ceva, dar buzele, cuprinse de tremur mărunt, nu-l ascultau. L-am întrebat:
– Nu vă simțiți bine? Doriți să ne așezăm pe o bancă?
Pavel Pokomîi a dat din cap, afirmativ. Am ajuns la o bancă, pe care ne-am așezat încetișor.
– Viața mea a devenit un iad de cînd am fost cu plutonul meu la un poligon de tragere în Buceac. Acolo trebuia să-i instruiesc pe recruți în condiții reale de război. Obuzele erau reglate să cadă la cel puțin 200 de metri depărtare de noi, după un zbor de 30 de kilometri. Dar, din fabricație, în tubul unui obuz a fost pusă o cantitate mai mare de pudră explozivă, știți dumneavoastră, din graba întrecerii socialiste… și traiectoria lui a fost mai lungă. Buum! Mi-am revenit la spital, după ce fusesem deja operat.
Pavel Pokornîi a izbucnit într-un plîns scurt, după care și-a șters ochii cu mîneca bluzei:
– Am rămas invalid… Ce poate face un invalid?
– Mm, o muncă ușoară, am bîiguit eu. Dar nu aveți pensie?
– Ba da, însă pensiile vin cu întîrziere în Republica Moldova și, colac peste pupăză, m-am îmbolnăvit de ciroză. Toți banii se duc pe medicamente.
Povestea fostului ofițer sovietic mă încărcase negativ și doream să intru în biserică, dar nu înainte de a mai pune o întrebare:
– Nu aveți familie?
– Am fost pe punctul de a mă însura, dar și povestea asta este lungă. Doriți să o ascultați?
– Desigur.
– Eram ofițer și în concediul de o lună puteam merge oriunde pe teritoriul U.R.S.S. la o „vaennaia gastinița”.
– „Vaiennaia gastinița”?!
– Adică hotel pentru militari, unde cazarea era gratis. Eu am ales Leningradul, unde sînt multe femei frumoase încă de pe timpul lui Petru I. Și așa, din generație în generație, s-a ajuns la cea mai mare densitate de „krasavițî”.
– „Krasavițî”?
– M-a luat gura pe dinainte, am vrut să spun „femei frumoase”.
în ochii lui Pavel Pokornîi au început să joace niște lumințe cînd vorbea:
– La hotel se organizau seri dansante, unde aveau voie să intre numai femeile din Leningrad și, bineînțeles, clienții hotelului. Am coborît la parter, la restaurant, și am văzut mai multe femei decît bărbați. La un moment dat s-a stins lumina și cineva a venit pe la spate și mi-a acoperit ochii cu mîinile, după care mi-a șoptit: „Eu stau pe insula Vasilievski. Mă conduci pînă acasă?”. între timp s-a aprins lumina și am făcut cunoștință cu Zoia Bezfamilnaia, adică „Fărăfamilie”, că așa o chema, o comsomolistă frumoasă după gustul meu, care nu era deloc mironosiță. într-un tîrziu, aproape de miezul nopții am plecat împreună, pe jos, spre casa ei. Era luna august și la Leningrad nopțile încă sînt albe. Era foarte romantic, doar țînțarii ne necăjeau – adevărate bestii cu niște ace tari și lungi ca de seringă, de treceau prin pantaloni. Acolo, Neva se despică în două, îmbrățișînd insula cea mai mare din cele 101 de insule ale deltei acestui fluviu. Cînd am ajuns la blocul unde stătea Zoia podurile mobile de pe Neva erau deja ridicate pentru a permite trecerea vapoarelor și nu mai aveam cum să mă întorc la hotel. Am înnoptat la ea, vă dați seama.
Ajuns aici, Pavel Pokornîi a lăcrimat și, printre suspine, mi-a spus:
– Urma să ne căsătorim repede, dar a venit năpasta cu obuzul.
– Doriți să vă mai ajut cu ceva?
Companionul meu a dat din cap negativ, așa că mi-am luat rămas bun de la el și am intrat în biserică pentru a mă ruga și pentru Pavel Pokornîi, care a fost grav rănit de un obuz în timp de pace… a reacționat repede:
– Eu sînt jumătate rom

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!