Cu sinceritate, despre propagandă

Bill Clinton este cel de-al 12-lea președinte american care și-a înființat propria bibliotecă, la final de mandat. Pînă acum, cele mai cercetate documente dintr-o astfel de arhivă au fost fotografiile de la Dallas, din 1963, de la asasinarea președintelui J. F. Kennedy. Dar Clinton Library, ne-au asigurat reprezentanții conducerii, a bătut pînă acum toate recordurile în ceea ce privește interesul manifestat de publicul larg. Directorul David Alsobrook ne-a declarat, însă, că preocuparea este mai ales spre calitatea vizitatorilor, decît spre numărul acestora. „Nu sîntem într-o competiție cu alte biblioteci prezidențiale. Ne interesează calitatea vizitatorilor, mult mai mult decît cantitatea. De cînd am deschis biblioteca, de aproape un an, am constatat că tinerii nu înțeleg sensul istoriei recente. Poate este șocant, dar asta este realitatea”, a recunoscut David Alsobrook.
Și muzeul încearcă din plin să compenseze lipsa de interes a tinerilor pentru istoria recentă, chiar dacă asta seamănă izbitor cu propaganda. O parte a muzeului, în care sînt prezentate deciziile majore ale administrației Clinton, are un exagerat aer de împlinire. Vizitatorii sînt invitați să vizioneze un film, de 15 minute, în care fostul președinte povestește cum un băiețel din Arkansas a ajuns să conducă America. Discursul e puternic patriotic, e împănat de prea multe vorbe mieroase la adresa Statelor Unite, prezentată ca cel mai sigur loc din lume, unde visele devin realitate. Clinton vorbește prea mult despre valori și puterea de a învinge ca să nu începi să vezi și ipocrizia din spatele vorbelor, și propaganda fățișă. E un fel de „noi, americanii, sîntem cei mai buni, cei mai democrați, sîntem singurii care avem dreptul să intervenim, să schimbăm lumea, să luăm decizii în numele altor popoare. E un patriotism deplasat, așezat pe cîteva repere exagerate. Nu mai e un exercițiu de imagine, ci e propagandă pe față.
Surprinzător pentru mine, marea majoritate a vizitatorilor, deloc puțini, întîlniți la Clinton Library, au fost oameni trecuți de prima tinerețe, chiar foarte mulți vîrstnici. Nu am remarcat decît vreo două clase de copii, aduși de la școală să viziteze biblioteca prezidențială. Un semn clar că discursul mobilizator al lui Clinton a fost pe placul americanilor, care i-au iertat „relația nepotrivită” cu Monica. Și mai curios a fost cînd, la finalul filmului, în ochii cîtorva bătrînei de lîngă mine, am zărit lacrimi. Au fost sincer impresionați. Reacția demonstrează că Bill Clinton este, într-adevăr, unul dintre cei mai iubiți președinți americani. Dar lacrimile au fost și un semn că americanul de rînd e dispus să se lase pradă propagandei, îi plac frazele sforăitoare, atît timp cît o duce bine și taxele sînt la un nivel rezonabil. două clase de copii, aduși de la școală să viziteze biblioteca prezidențială. Un semn clar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!