Culegătorul de gînduri

Sînt sigur că cei mai mulți dintre dumneavoastră nu-l cunosc și nici n-au auzit de Mircea Dioșteanu. în fapt, sînt tot mai puțini cei care-l știu. între aceștia din urmă fac parte și eu. Familiar, îi spun nea Mircea. Asta, de mai mult de patru decenii. Și ceilalți ca mine, tot nea Mircea îi zic. Unii, chiar de mai mulți ani, alții, de ceva mai puțini. Zilele trecute, venind de la Bibliotecă, mă aud strigat. întorc capul – era chiar în centru, mai bine zis în fața fostului magazin pentru copii „Punguța cu doi bani”, azi un mare magazin alimentar al unui străin – și-l văd pe nea Mircea. Tot așa cum îl știam din ultimii ani: îmbătrînit, fără nici un dinte în gură – „Ce era să fac, domnule, mi i-a mîncat plumbul…!” -, cu auzul foarte slab – „Mie să-mi vorbești tare la urechea dreaptă, că cu stînga nu mai aud deloc…!” -, și tot așa subțirel, parcă ceva, totuși, mai plinuț. Și tot cu căciula aceea pe cap, tot cu paltonul acela vechi și demodat și, înainte de toate, tot cu zîmbetul acela – deși, știrb -, dar atît de familiar mie, și nouă, de om cuminte, bun la inimă, de tată iubitor. „Ce mai faci, domnule Verman? Pe unde mai trăiești? Cum o mai duci cu sănătatea, că ai și mata, de-acum, cîțiva ani buni…?” întrebări de rutină, dar întrebări sincere, prietenești. âi răspund și îl întreb cu aceleași cuvinte cu care m-a întîmpinat el. Și mergem împreună, eu în partea „urechii lui drepte”, ca să-i pot striga răspunsurile sau eventualele întrebări ca să le audă. Da, nea Mircea Dioșteanu are 77 de ani și e printre puținii tipografi care au „rezistat” pînă acum. Eu, cînd am intrat în presă, pe el l-am cunoscut, mai întîi, între tipografi. Lucra, împreună cu doamna Maricica, soția lui, la un linotip „antic și dedemult”, cum ar spune Petrică Șerbănescu, și el linotipist, dar plecat prea repede, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, era tăcut și harnic și meseriaș de primă mînă. Acolo, la mașina aceea de cules literele și gîndurile noastre a muncit el patruzeci de ani, acolo a venit tînăr și a plecat bătrîn și cu plumbul în sînge, și plumbul și-a făcut datoria… Au fost anii aceia ca toți anii tuturor generațiilor care s-au succedat și au trăit și au îmbătrînit și au murit. între noi, ziariștii, și tipografi – linotipiști, zețari, paginatori etc, etc – s-a țesut trainic, de-alungul acelor ani, o dulce frățietate, noi și ei eram un tot, noi și ei aveam aceleași idealuri și aceleași interese. „Eu – mi-a zis nu o dată nea Mircea Dioșteanu – am fost culegătorul gîndurilor dumneavoastră…”. Acum, ziariștii tineri, chiar și cei aflați „pe baricade” de 10-15 ani, nu știu ce înseamnă munca tipografului, n-au de unde ști ce e un linotip, ce-i o masă de paginat, cum sînt turnate paginile de stereotipie, ce-i aceea o zincografie… Tehnica a evoluat. Noi, însă, bătrînii, știm ce au însemnat tipografii, cîte nopți și cîți ani n-am fost împreună, nu ne-am bucurat împreună sau n-am înjurat la unison…! „âți mai amintești cînd ne apuca dimineața? Parcă nici nu lucrasei toată noaptea, nea Mircea…?” He, he, cîte nopți nedormite, culegînd – el – literele acelea minuscule, culegînd articolele noastre, gîndurile noastre – iar noi, cei de cap limpede, „corectîndu-i”… „Și-ți amintești de Dumitru Mitulescu, redactorul nostru șef – tipografii îl considerau pe D.M. ca fiind și șeful lor, atît era omul acela de profesionist și apropiat sufletește de toți – cînd nu-i plăcea cum iese pagina și-și dădea haina jos și-și sufleca mînecile, iar noi îl priveam înciudați și ne ziceam, gata, acu’ începe hora, că ținea mult la ziar și la prestigiul nostru, la urma urmei; da’ de Nicu Cozma îți mai amintești, da’ de Stelică Nanianu, ce secretar de redacție era omul ăla!, da’ de Nae Lungu, îți amintești, era mascota noastră, așa era de bun!… Domnule, toți s-au dus, domnule…” în timp ce-mi spunea astea, îi dau lacrimile. Nea Mircea, îi zic, unde mai sînt zăpezile de altădată…? (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!